MV

 "Acolo nu era nimeni-şi a fi nimeni era tot ce visa." de Paulo Coelho    De ce cobora atât de jos asupra mea? De ce numai asupra mea? De ce nu şi asupra altora? Siluit să port arsurile regretelor şi lacrimile doborâte de greutatea faptelor mele. Mă cobor în faţa ta, distruge-mă, contorsionează-mă, fă-mă să fiu pe placul tău. Însă te rog nu te debarasa de mine în iadul dumnezeiesc. Atât de multe fapte dezolatoare, atât de puţine fericiri. În fond eu am acţionat în privinţa dezamăgirii sinelui meu. Cine sunt eu? Sunt ce am fost creat, ce am devenit, ce voi deveni, ce voi vrea, ceea ce vei distruge din teamă, teamă de sine. Distruge-mă atunci, voi reveni, sub alt vis, sub altă deghizare, şi îţi voi pătrunde realitatea, o voi altera, mă voi înfrupta din cărnoasa plăcere a amorului aburit. Văzut prin geamul îngheţat voi dispărea mereu, aşa cum cei o sută de sori vor apune într-un final...

 "Viaţa este durere, fiindcă e încadrată într-un ocean de iluzii şi, în acelaşi timp, viciată de ignoranţă." de Mircea Eliade    Viaţa este ca un labirint cu încăperi multiple în care se află aşezate mese, unele mai mari altele mai mici. Mâncându-ne calea afară din labirint unii dintre noi realizează cu stupoare că acela este sfârşitul, că acea cale singuratică va însemna finalul odiosului drum. Însă chiar vrem să plecăm? Câţi nu ar fi dat pentru încă o viaţă, încă o şansa, să mai trăiască. Câţi nu ar fi plecat însă în întuneric pentru a scăpa de oroare. Moartea este atât de simplă, atât de plictisitoate, fără să putem cunoaşte niciun detaliu despre ce va urma. Oare vom trăi înafara vieţii? Sau ne vom devora pe noi înşine în umbra abisului? Viaţă, atât de nesigură, atât de apăsătoare, de atrăgătoare. Cine ar fi crezut că aceasta nu va fi scopul nostru ci doar mijlocul prin care noi putem să ne mişcăm, să "trăim". Nu aş putea omite timpul, indescriptibil, enervan

 "Cei care nu mă plac se împart în două categorii: cei proşti şi cei invidioşi." de Johnny Depp    Pe bloc, aşteptam un semn, un semn care să întrerupă aşteptarea, un semn care să mă ilumineze. Oare de ce noi oamenii suntem atât de seduşi de aşteptare, de ce nu putem acţiona, nu este spus că avem voinţă proprie, că suntem liberi? Ce libertate e aceea ce ne înşală în fiecare zi, care ne "protejează" privirile de acel adevăr. Am fost creaţi pentru a observa, nu pentru a trăi, nu pentru a iubi, ci doar pentru a observa. Ce? Pe noi înşine. Totul se schimbă, este inevitabil. Cei care nu vor recunoaşte niciodată asta se vor îneca în întuneric captivi iluziilor perfecţiunii. Nu trebuie să ne fie frică de perfecţiune deoarece nu o vom atinge niciodată.

 "Sexul implică o profundă îngustare a conA­stiintei, o coborâre adânc sub convenţiile sociaA­le şi etice, o eliberare de tabu-uri, de dezgust, o căutare a plăcerii în interzis şi perversiune." de Mircea Cărtărescu    Unii mă consideră pervers prin faptul că vorbesc despre acest act sexual, incitant şi obscur. Însă de fapt ce nu reuşesc să vadă este adevărata faţă a sexului. Prin faptul interesului meu despre fizic eu încerc să fac lumea să se cufunde în gând, să raţionalizeze fiecare secundă de delectare, fiecare secundă în care se gândesc la dezgustătoarea savoare a poftei trupeşti. Pentru a putea însă a înţelege un astfel de sentiment trebuie să ne eliberăm de conştiinţă, să ne renunţăm, să parcurgem trăirile unui univers ascuns şi profan. În decursul actului nimicitor de atrăgător unul devenind ei simt de fapt o plăcere distructivă, o plutire inefabilă şi o fericire chinuitoare. Fie simţit şi savurat prin căi abrupte şi dulci. Cu cât mai grea trecerea în nimic cu atât

"Viaţa e o trebuşoară mai complicată decât îşi închipuie creierele noastre de muscă." de Mircea Cărtărescu   Mă plimb dealungul acoperişului, aruncând din când în când câte o privire în jos la siluetele indescifrabile de pe stradă. În unele momente ale vieţii mele am fost nevoit să contemplez scârbita atitudine a omului. Ne mândrim a fi cele mai inteligente creaturi din univers însă câteodată suntem înşelaţi chiar de propriile noastre acţiuni. Oripilaţi de câte acte odioase putem comite. Încercăm să ne demonstrăm că ne înşelăm amarnic, că de fapt avem controlul total. Însă această teorie este atât de scurtă pe cât este de idiot formulată. Induşi în eroare chiar de semenii noştrii noi ne lăsăm călăuziţi, asemenea oamenilor orbi, de nişte sunete false, nişte iluzii. Avariţia şi setea de cunoaştere ne-au adus în această stare deplorabilă. Oare cât voi mai aştepta pe acest acoperiş până se va fi dus lumina şi întunericul va fi acaparat greşelile omenirii, cufundandu-le în min

"N-am avut nici o iubită atât de exotică încât să aibă altă culoare a pielii decât a mea, deşi multe au avut altă culoare a minţii, a vocii, a zâmbetului." de Mircea Cărtărescu Mă gândesc oare de ce sunt toţi atât de diferiţi? Probabil că nu ne-am suferi defectele dacă am fi toţi la fel, dacă am avea aceeaşi limbă, aceeaşi gândire, aceleaşi defecte, aceleaşi trăiri. Mă aplec scârbit, uitându-mă de sus la figurile înceţoşate de jos, ale oamenilor. Am vorbit prea mult, buzele mele au degerat, au obosit. De ce oare am încercat să schimb? Să modific după placul meu în speranţa că va fi mult mai bine, că va fi pe placul tuturor? Am greşit din nou, nu poţi modifica nimic fără să sacrifici altceva. Şi ştiu asta fiindcă eu însumi sunt un exemplu al schimbării. A venit ca o umbră furişându-se în inima mea. În curând aveam să aflu că nu mai eram acelaşi. Mă simţeam mai liniştit, mai nepăsător faţă de toate problemele lumii. Îmi dau seama de greşelile mele atât de târziu, atât de inc

"Disperarea este materialul brut al schimbării drastice." de William S. Burroughs Disperarea, unul dintre motivele care m-au adus la acest punct în viață. Poate că a fost mai subtil însă era acolo, îl simțeam, îmi devora sentimentele și fericirile dulci, le savura râzând, râzând de starea jalnică în care mă aducea cu fiecare pas mai aproape. În fiecare moment, cu fiecare pas pe care îl făceam, durerea devenea din ce în ce mai apăsătoare, nu puteam să dezlipesc îndoiala și tristețea de inima mea. Sângele începuse să nu mai curgă, se transforma în durere pură. Ce este disperarea de fapt? Un fel de mâncare ce revine, invariabil, pe masa noastră, ne atrage, ne spurcă în încercarea noastră de o înțelege. În unele cazuri este prețul pe care cineva îl plăteşte pentru că şi-a stabilit o ţintă imposibilă. Am vorbit însă prea mult despre disperare. De ce am amânat această postare și de ce nu am mai pus altele. Ei bine am avut dacă pot zice o supradoză de plictiseală. Mi-am dorit pre

"Visez enorm, colorat în demenţă." de Mircea Cărtărescu Gândirea, foarte des în trecut am acționat fără să gândesc, mai exact spus fără să gândesc cum gândesc acum. Consecințele acțiunilor mele m-au adus aici, acesta este singurul lucru pe care nu îl regret și nu îl voi regreta niciodată. Ce regret? Regret incompetența mea de a mă lăsa influențat, abuzat psihic, spart în mii și mii de bucățele pe care apoi le-am adunat încercând să mă "lipesc". Ceea ce a rezultat sunt eu, adevăratul eu, nu masca jalnică înfățișată în anumite situații. De ce m-am lăsat influențat nici azi n-am descoperit, și nu voi descoperi, presupun, niciodată. Eu reprezint o idee în ziua de astăzi, iar ideile sunt indestructibile. În miezul declinului meu, am renăscut, am evoluat. Am înțeles într-un sfârșit de ce...pur și simplu fiindcă...

"Onoarea. Demnitatea. Respectul faţă de mine însămi. Dacă mă gândesc mai bine, n-am avut niciodată niciunul din aceste trei lucruri." de Mircea Cărtărescu Știam de la începutul acestui "capitol" că Dumnezeu m-a așezat în focul suferințelor. Am acceptat și voi accepta în continuare loviturile de ciocan pe care mi le dă viața și uneori sufletul meu se metamorfozează în apa la fel de rece ce provoacă suferința otelului. Rugămintea mea cea de final de reprezentație? Nu mă lăsa până ce nu voi fi reușit să iau acea formă pe care o aștepți de la mine. Încearcă să faci cum este mai bine, câtă vreme ai să dorești, însă te rog nu mă arunca în grămada de fier vechi a sufletelor. Atâta vreme cât cineva a cunoscut ascensiunea acel cineva a experimentat și decăderea. Dacă nu ai greșit cu nimic în viață înseamnă că nu ai încercat niciodată nimic nou. În final suntem eliberați de închisoarea trupului, liberi să navigăm în străfundurile eternității. Nimic nu este adevărat, totul

"Secretul influenței mele a fost mereu că ea a fost secretă." de Salvador Dali Recitam un cântec în minte în timp ce mă întorceam de la întâlnirea cu prietena mea de aseară. Inițial am decis să mergem la teatru, să vizionăm o comedie. Însă după ce s-a terminat lucrurile au luat o întorsătură neobișnuită. Ajunși într-o cafenea am decis să bem ceva și am comandat niște vin. Neputând să o las singură am decis să o duc până acasă. Din fericire părinții ei erau plecați. Am așezat-o pe canapea căutând niște lămâie. Mirosul din acea încăpere mă făcea să mă gândesc la zilele plăcute de primăvară, la leagănul din fața casei, un ceai și o țigară. Întorcându-mă am descoperit că plecase în dormitor. Am fost surprins să o vad în poziție de patruped, chemându-mă să o "ajut". Am rezistat însă tentației și am continuat să o îngrijesc. Buzele ei erau crăpate, probabil mai mult din cauza mea decât din cauza gerului. Petale roșii, zgâriate și dulci, cât m-au hipnotizat. Neputând să

"Vreau să cunosc gândurile lui Dumnezeu. Restul sunt detalii." de Albert Einstein Aspirăm de multe ori să devenim mai mult decât suntem, uneori atât de mult încât depășim bariera și ne credem deasupra tuturor chiar și a lui Dumnezeu. Însă oare există așa ceva? Exista această ființă, dacă poate fi numit astfel, care ne guvernează dintr-o lume ascunsă, o lume exilată de privirile înșelătoare și lacome. O parte din mine ar dori ca așa ceva să existe, însă cealaltă parte nu poate ignora valul ce a astupat rațiunea și libertatea. Dacă într-adevăr există așa ceva, atunci entitatea aceasta ar trebui să înmagazineze o cantitate enormă de plictiseală, și ar fi foarte indiferentă față de soarta acestei lumi guvernate de șansă...Există totuși un răspuns pentru această întrebare unică, însă și calea este unică, deoarece adevărul aflat nu te mai poți întoarce pentru a-l putea împărtăși.

"Important este să nu te opreşti din a-ţi pune întrebări." de Albert Einstein De obicei gândirea mea logica și imaginativă m-a condus pe căi relativ interesante. Satisfăcând dorința mea de cunoaștere a sentimentelor. De prea multe ori le-am simțit și le-am trăit. Le simt și acum înțepătura, ca în prima zi, însă atunci intensitatea cu care le simțeam mă dobora, mă făcea să mă gândesc la imposibil. Azi ma trezește la realitate. Însă oare cunosc așa bine sentimentele pe cât cred? Nu, mereu luat prin surprindere, aflând ceva complet nou despre care nici nu credeam că ar fi fost posibil. Mereu iluminat, renăscut, căutând mereu acea bucată necunoscută care trebuie introdusă pentru a termina puzzle-ul. Însă nici în zece vieți nu aș putea descoperi toate sentimentele sentimentelor...Nu mi s-au mai destăinuit la fel ca înainte, în afară de iubire, care este prezentă permanent lângă mine. Vorbăreață câteodată mă enervează însă îmi ține companie în momentele când ea nu este aproape.

"Totul ar trebui să fie cât mai simplu cu putinţă, însă nu mai simplu de atât." de Albert Einstein Visele sunt mereu ca visele, iar linistea e mereu prezentă în vise. De aceea dorm cu o sumedenie de cuvinte răstălmăcite, acelea care au debordat și s-au răspândit. Pentru că sunt singurul care ți-a pătruns ființa și care te va înțelege...Cunoșteam o poveste fără cuvinte. O poveste a obrajilor înfierbântați, a umerilor ușor descoperiți, a sânilor redeșteptați, a coapselor dure, a pântecului argintiu. Însă mă împiedicasem și nu mai știam să continui. Ți-am rostit numele de atâtea ori, alintând fiecare silabă cu buzele mele, simțindu-le chiar pe ale tale în timp ce recitam monologul îndrăgostitului letargic. Trupul îmi era încă înfiorat, ca o undă. Șoptind urechii tale mă înviorez, știind că de acum încolo carnea aceea albă ca mătasea îmi va aparține. Voiam să mă înfășor ca o liană în jurul trupului tău, să simt trupurile noastre unite, ca bătaia furtunii. Te iubesc cu tot ce a

"Imaginaţia e mai importantă decât cunoaşterea." de Albert Einstein Dacă m-aș opri ce s-ar întâmpla? Dacă nu aș mai curge lin urmând cursul evenimentelor, ce aș ajunge? O relicva, o statuie pe vecie pironită în pământ forțat să observ evoluția lumii și involuția mea. Iar la un moment dat aș fi dărâmat, oamenii neputând vedea utilitatea mea, darul meu. Ipotetic...Întotdeauna am mers mai departe căutând noi moduri prin care am putut să-mi exprim sufletul. Curiozitatea m-a călăuzit până în acest punct și mă va conduce până la sfârșitul vieții mele, până la terminarea ciclului trecător. Îngropat în cuvinte de multe ori încerc să-mi găsesc calea afară, sufocat de enormitatea evenimentelor care au trecut. Reușesc într-un sfârșit, însa cu ce preț? Regret, durere, agonie. Poate, însă niciodată ură. Ură, ce cuvânt. Spre deosebire de spusele altor persoane, eu nu am urât niciodată, nu am învațat trăirile acestui sentiment, nu l-am explorat la fel ca pe celelalte, nu l-am fructificat

"Este o singură diferență între mine și un om nebun. Nebunul crede că este sănătos, eu realizez că sunt nebun..." de Salvador Dali Sincer oare ce se va întâmpla cu viața mea. Nu îmi place realitatea, este prea evidentă. Dar viața merită trăită, nu știm niciodată ce se ascunde înăuntrul nostru, ratez totul visând cu ochii deschiși...Mă opresc doar la intrări, întrebându-mă dacă voi rămâne. Trăind așa stresul nu face parte din viața mea în niciun moment. Ce este nebunia de fapt? Oare un om care se aruncă de la etajul șase e nebun? Nu, dimpotrivă, a realizat ceea ce mulți ignora, hrănindu-se cu realitatea aceasta falsă ei ajung să trăiască de fapt într-o poveste. Alții pe de altă parte înțeleg lumea, îi înțeleg principiile, dorințele, tentațiile. Oare prin ceea ce scriu eu pot fi declarat nebun? Am primit recent un comentariu la una dintre postările mele. Domnul spunea ceva de genul: "ești în facultățile tale mintale?". Am răspuns prin singurul și cel mai adecvat mo

Ascultam muzică în timp ce o așteptam, gândindu-mă la ce îi voi spune. Din fericire nu a fost nevoie de nici un cuvânt. Luându-ne în brațe am început să zâmbim încercând să evităm mașinile care veneau. Până la urmă ne-am așezat unul lângă altul, conversând incontrolabil. Nu îmi puteam imagina ceva mai satisfăcător decât atât, decât zâmbetul ei. Uneori rămâneam blocat asupra chipului ei. Începea să râdă de fiecare dată când se întâmpla. Inima mea începuse să pulseze atât de tare încât mă așteptam în orice moment să aud o pocnitură și după aceea să mă cufund în întuneric. Mă tachina mereu, spunând că vrea să nu mă mai vadă sau că se plictisise de mine. Imediat cum începeam să mă simt trist venea înapoi, sărutându-mă angelic pe buze. Îmi doream să se oprească timpul în loc. Într-un fel dorința mi se împlinise. Cele trei ore petrecute cu ea trecuseră atât de greu, însă agonizant de plăcut. Când veni timpul să ne despărțim nu ne puteam elibera brațele știind că diseară când vom vorbi la tel

Plictisit, ore în șir am vorbit cu o persoană foarte dragă mie însă până la urmă trebuia sa se termine. M-am dus la fereastră încercând să descopăr măcar un semn de viață, o șoaptă, un sărut...Într-un sfârșit am decis că voi muri de plictiseală, în absența ei. Luna mi se arăta de după nori, vrând să-mi spună că nu e timpul, că nu s-a terminat, că mai am timp...Deodată o dâră lungă lăsată în urma unui avion îmi atrase atenția. Heh de abia începe...

"Hai să alergam întunericul împreună, dacă pleci atunci voi dispărea și eu..." Atâția ani...Chiar atât de mulți au trecut de când sfârșitul s-a transformat în început? Oare încă mai trăiesc această poveste de dragoste ce atunci părea a fi atât de ireală, atât de improbabilă, atât de nesigură, atât de dulce...În ziua aceea mă pregăteam pentru bal. O plăceam, însă voiam să evolueze în altceva, ceva mai profund, mai abisal...Ajuns acolo am așteptat-o în hol ceva timp însă într-un final am plecat în sala sperând să apară la un moment dat. Trecuse ceva timp și eram îngrijorat, nu apăruse, însa tocmai când mi-am întors capul am văzut-o, la 10 centimetri de mine, îmi zâmbi ușor, însă ochii o trădau, puteam citi că și ea așteptase cu nerăbdare reîntâlnirea noastră. Emoționați ne-am îmbrățișat, spunându-mi că era să nu ajungă din cauza unei mici probleme cu biletul ei...Am vizionat balul timp de jumătate de ora, după care i-am propus să mergem să fumăm o țigară, în liniștea întuner

Ochelarii? Da. Țigările? Da. Plecam în excursie, verificând încă o dată rucsacul și geanta observând conturul unei cărți în buzunarul de jos al rucsacului. Era "Strategii" o carte despre moralitate, o carte universală, o carte ambiguă, o carte despre egoism...Și care-i cu adevărat problema cu egoismul? Și egoismul poate fi uneori moral. Uneori nu e bine să fim chiar atât de altruiști. Am descoperit asta de curând când te-am întâlnit. Te voiam numai pentru mine, te doream, de fiecare dată când te zăream o îngrijorare teribilă mă acapara și nu mă mai puteam stăpâni, nu puteam să stau fără a intra într-o conversație cu tine. ...Într-un final am încuiat ușa, întâlnindu-mă cu ea, îmbrățișându-ne ca înainte și plecând amândoi spre capitolul neterminat al epilogului...

Lună plină, frig, zgomot, astea sunt lucrurile permanent existente, vizibile de la geamul apartamentului. Stăteam, reflectând la întâmplările trăite în ultimele zile ale săptămânii acesteia. Uneori eram frământat de prea obișnuita situație de a alege între ce este etic și ceea ce ar conduce la exaltarea mea, la fericire. Din fericire am descoperit că cele două se pot întrepătrunde formând o decizie unică, un tot...Tresărind i-am simțit prezența. Îmi zâmbea în întuneric, ochii ei radiau în lumina lunii, schimbându-și culoarea. Mă așeză pe scaun, stând pe genunchii mei. În câteva secunde eram lipiți unul de celălalt, neputând fi despărțiți. Strivindu-ne buzele, ne-am apropiat și mai mult, ca și cum am fi fost o singura ființă. Singurul lucru pe care mi-l amintesc a fost că m-am trezit lângă ea dimineață, cu buzele mușcate, însă o plăcere incomensurabilă.

"Cred în acel Dumnezeu care se manifestă prin armonia legilor universului, nu într-unul care se ocupă cu destinele şi faptele omenirii." de Albert Einstein În orice măsură doar timpul, din nou, poate grăi în acest caz. Îmbrățișați în frigul aspru, Încercam sa ne apropiem cât mai mult. Nu puteam să-i simt inima, însa a mea era într-o stare euforica pe care nu o mai simțisem până atunci...Ce însemna asta? Doar simțind-o lângă mine m-a făcut să realizez cât de importantă și pură este viața, cât de frumoasă, cât de ininteligibilă...

"Diferența între falsele amintiri și cele adevărate este aceeași ca și cea în cazul bijuteriilor: cele false arată întotdeauna ca fiind cele reale, cele strălucitoare..." de Salvador Dali Poate că am uitat de timp, însă el nu a uitat de mine. Mă privește, încearcă să mă controleze, însă este oprit de o bariera impenetrabilă, cea a rațiunii. Conștientizând că voi muri într-un final ignor cu desăvârșire timpul, fapt ce îl determină să mă distrugă. Însă iar este oprit, de data asta de limitele lui. Nu se poate atinge de oameni atâta timp cât avem capacitatea de a ne schimba destinul,nu numai o dată, ci de mai multe ori. Privește-mă, studiază-mă, nu mă vei cunoaște niciodată, nu vei putea nici tu cum nu a putut nici timpul să treacă de bariera mea. Doar dacă...Oare vei putea? Da, tu și numai tu ai putea. De ce? Fiindcă tu faci parte din mine, mă cunoști deja, îmi știi secretele, durerile, fericirile...Agonie, rămâi cu mine în "scenariul" acesta, până îmi voi fi termi

"Ia-mă, eu sunt drogul; ia-mă, eu sunt halucinogenul..." de Salvador Dali Călătoriile se sfârșesc la întâlnirea îndrăgostiților. Așa s-a sfârșit și călătoria mea singuratică în acest spațiu virtual. Oare aș fi crezut la începutul acestui semestru că se va întâmpla? Cu siguranță că nu, poate doar mi-aș fi imaginat, dar nu aș fi crezut. Acum știu asta, fiindcă trăiesc chiar în acest moment fericirea regăsirii unui suflet cu care să-mi împărtășesc în sfârșit secretele. Înconjurat de fum, privesc spre pământul îndepărtat de la etajul șase al apartamentului. Oamenii trec neștiind că deasupra lor, o prezență, o vietate, îi urmărește. Nemulțumiți de viață, de acest ciclu temporal pe care suntem nevoiți să îl parcurgem, speră la altceva...Aiurea, nu putem avea decât ce ne dăruim sinelui. Și asta va fi posibil doar în timp. Limitat și restricționat, terifiant și comestibil...Agonia e persistentă...

"Primul om ce a comparat pomeții unei fete cu un trandafir a fost evident un poet; primul ce a repetat această afirmație a fost probabil un idiot." de Salvador Dali Citeam rapid rândurile micuțe uitându-mă câteodată la pagina curentă, pentru a ține evidența. Stăteam în dreptul geamului, privind ploaia ce masca peisajul obișnuit al orașului. Deși atmosfera era de o monotonie teribilă, simțeam ceva extraordinar în legătură cu ea. Am început să mă plimb prin cameră găsindu-mi diverse activități. În final, scaunul părea a fi singura mea soluție.Pianina stătea în spatele meu, solemna și tăcută, parcă nu îndrăznea să interpreteze un cântec singură. Ah, arta, etern seducătoare și mistuitoare. Inconștient începusem a-mi plimba degetele pe pianină, parcă vrând să se metamorfozeze, să se transforme în om și să mă răpească, în altă lume, în alt univers, departe de incompetența și incapacitatea omului de a înțelege...Doar bunul gust are puterea de a steriliza și este întotdeauna primu

"Am o gândire Deliniană: singurele lucruri de care nu se va sătura lumea niciodată sunt lucrurile scandaloase...." de Salvador Dali Stăteam pe spate, privind-o, încercând să înțeleg ce mă atrăgea atât de mult la ea. Era frumoasă, mulți o spuseseră, însă mai deținea o calitate pe care o prețuiam: caracterul ei licențios...Se cațără deasupra mea, sărutându-mă încet, provocându-mă. Eram gol, rușinat de trupul costeliv pe care îl păstrasem din adolescența. Îmi spusese mereu că nu aș fi putut arăta mai bine de atât, însă cred că o spunea și pentru a mă face să mă simt în largul meu. În seara aceasta decisesem să facem ceva mai extrem, care să ne facă să simțim ceva ce nu am mai simțit până acum. Prefăcându-ne că jucam un scenariu dintr-un film porno am început să o stimulez, era legata de pat cu niște cătușe roz, care erau însă puțin mai mari decât mâinile ei. Aici nu funcționase așa bine cum plănuisem. Jucam rolul bărbatului gelos, iar ea al femeii supuse. Icni în momentul în

"Pentru a obține un respect de durată, este un lucru bun, dacă deții talent, să dai, în tinerețe, un șut în bărbia societății pe care o iubești. După aceea, fi un snob." de Salvador Dali Oare este cineva care ar înțelege valoarea acțiunilor mele? Oare ar putea cineva să îmi dea jos masca și să vadă, să se cufunde în cunoștințele mele, și să-mi afle cele mai ascunse secrete? Aripile mele au fost arse de mult de suferința, acum merg, încerc să zbor, nu pot...Gaura neagră din inima mi-a absorbit toate sentimentele, făcându-mă să simt numai răul din această lume. Însă ceva s-a întâmplat, ceva ce n-am înțeles până acum. Printr-un miracol, gaura aceea a dispărut, devorându-se pe sine, lăsând în urmă toate trăirile mele, toate amintirile fericite, tot...Condamnat să străbat pământul pentru totdeauna, aștept ziua când cineva o să vină și îmi va vindeca aripile. Sau poate...Nu, greșesc, cum am făcut întotdeuna, încercând să mă reabilitez uit însași principiile acestei lumi, încălcâ

"Auzeam o voce...Mă făcea să mă simt protejat, protejat de restul lumii, protejat de concepțiile ilogice ale omului despre viață, moarte, bine, rău...Ciudat, mă simțeam cald, parcă eram îmbrățișat de cineva, dar cine? Nu-mi puteam deschide ochii, o lumina puternică îmi interzicea acest lucru. În final am decis a ceda luminii și am început să mă cufund în vid..." de Vladimirescu Mihnea Inițial plănuisem să-mi petrec ziua liniștit, fără nici o grijă, departe de prea multă lume. Ce pățisem? De ceva timp, mă chinuia ceva, însă nu știam ce. Era ca și cum aș fi fost îndrăgostit, însă nu eram, nu, aș fi știut imediat, mi-aș fi dat seama. Întrebările năvăleau ca un tsunami în mintea mea. Mă uitam spre picătura de apă care încerca plină de disperare să se desprindă de burlanul ruginit. Un vierme țipa de durere pe măsura ce niște pui de vrabie îl devorau, sfâșiindu-i pielea. Ce pățisem? Oare reușisem să mă îndrăgostesc cu adevărat? Nu-mi puteam lua gândul de la suferința insuportabi

"Trebuie să mai confesez ceva...Sunt prostul tău. Toată lumea a făcut ca lanțurile lor să se rupă, ținându-te în brațe. Ai fost născută să reziști, sau să fii abuzată? Aveam nevoie de un alt loc în care să mă spânzur fără nodul tău. Mi-ai dat ceva ce nu aveam. Dar n-a avut nici un rost. Prea slab pentru a mă da bătut, prea puternic pentru a pierde. Inima îmi este încarcerată. Dar voi scăpa. Gândurile mele mi-au dat viața sau moartea. Însă nu pot să aleg. Jur că nu mă voi da bătut. Refuz..." Întotdeauna am refuzat să folosesc pe cineva sau să fiu folosit. Din păcate doar fiindcă am refuzat nu înseamnă că nu mi s-a întâmplat. Eram folosit din cauza sufletului meu, din cauza inocenței mele, de atunci, din cauza sufletului meu necopt. Însă acum s-a terminat, am reușit într-un sfârșit să mă eliberez, cu mare durere, de lanțurile tale, ce mă țineau încătușat de inima ta intoxicantă. Sunt liber acum, liber să îmi îngrijesc zgârieturile și vânătăile provocate de dragostea oarbă. A

"Cuvinte pe care le-am spus, au crescut în gândurile mele, mi-au colorat mintea, m-au adormit cântându-mi. Amintiri pierdute, au crescut în copaci acoperind ușile, înghițind cheile. Spuneam că am uitat, însă am mințit. Vise pe care le-am avut, se rezuma în mintea mea. Chiar am crezut, strigătele frunzelor? Am regretat? Oare vom uita?..." Stau, mă uit pe fereastră la ceața de dimineață. Era atât de plăcut să fiu ascuns, să fiu singur, de negăsit, în ceața mistuitoare. În drum spre scoală am decis să fac un ocol să-mi iau o cafea. Melodia ce-mi răsuna în căști îmi amintea de atât de multe lucruri. Atât recente cât și vechi, toate vrând parcă să mă invite să dansez cu ele, să le mai trăiesc încă o dată. Mă așezasem pe o bancă, admirând oamenii, muzica parcă răsuna peste tot, făcându-mă să simt o fericire imensă, însă și o tristețe abisală. În acest moment era lângă mine. Îi zâmbeam, știa că sunt fericit, îmi zâmbi înapoi. Îmi dădu jos ochelarii și mă sărută. Abia făcuseră con

Aproape adormisem la oră din cauza liniștii și a oboselii. Am reușit într-un final să rămân treaz destul timp cât să se sune de ieșire. Până când a venit ea și m-a luat deoparte. I-am zâmbit, știam că este timpul. Am luat-o în brațe și ne-am luat rămas bun, așa cum știam noi mai bine. Cu un ultim, prim sărut. Buzele mele căpătaseră un aspect roșiatic după incursiunea de mai devreme. Am decis să-mi prelungesc pauza. Rămăsesem cu o prietenă care ajunsese la aceeași concluzie ca și mine. Șoferii care treceau pe lângă noi se uitau cu ochi bulbucați, ca și cum ar fi încercat să ne pulverizeze cu niște raze invizibile. Evident nici noi nu aveam o poziție tocmai obișnuită. Îmi era dor, dor să fiu întrerupt de ea, dor să fie lângă mine. Ha, încă o oră trecută, încă un minut pierdut, și încă o secunda care se formează. Aroganța se strecoară în noi în timp ce iubirea zace plictisită pe covor jucându-se cu viața. Agonia stă la geam uitându-se după băiatul cu părul alb și ochi căprui...

"Gândește-te în pat, noaptea, treaz, la viață. Vrei să fii diferit? Încearcă să lași adevarul să se scurgă, bătăliile tale din copilărie. Fiindcă este doar un joc...E timpul să uiți despre trecut. Să speli întâmplările ce s-au petrecut. Ascunde-te în spatele unui chip gol. Nu te aștepta să se întâmple la fel de fiecare dată. Toată lumea se uită la mine. Ma învârt în cercuri, marcat în timp ce deznădejdea mea se intensifică. Trebuie să-mi amintesc faptul că este doar un joc..." Încă îl mai simt...Cuțitul acela din inimă pe care l-ai lăsat când ai plecat din viața mea. A rămas aici, cicatrizat și încarnat...Pană de curând, când inconștient l-am scos, plin de sânge, de regrete, de iubire apusă...Nu știam la ce să mă aștept, însa rana s-a închis, lăsându-mă să continui povestea. Bătând din nou, inima mea și-a spus cuvântul când am cunoscut-o. Oare e posibil, oare voi reuși? Numai viața îmi va spune. Îngropat în propria-mi disperare, am uitat complet de iubire, de fericire, pân

Ce zi...O zi pierdută, irosită. De ce? Din cauza inimii mele. Confuz, hipnotizat am lâncezit toată ziua, neștiind ce să aleg. Din nou am fost cuprins de teamă și nesiguranță, din nou umilit de propriile-mi sentimente, încerc să mă stăpânesc însă nu pot deocamdată. Nu înțeleg, de ce acum, de ce tu? Timpul îmi va spune, însă nu mai am răbdare, te rog curmă-mi suferința și spune-mi de ce!? Fumez, mă liniștesc. Adevărul dur mă devorează, mă savurează, mă insultă. Inima încearcă să-mi spună din nou ceva. Ceva ciudat, nostalgic. Ce este? Ce s-a întâmplat? Am primit sentimente, ah drage sentimente, vă urăsc, vă iubesc, vă duc dorul...Mândria m-a cuprins din nou. Credeam că îmi pot stăpâni sentimentele însă corpul mi-a dovedit că nu este așa în această perioadă. Am devenit slab, bariera mea distrusă, inima mea bate, bate, încet și suferindă. Încă o țigară. Caut tăcerea nopții ca să plâng...

"Ceva îmi intra în cale, ceva e pe cale de a crăpa. Voi încerca să-mi găsesc locul în scenariul vieții.Pe când ard încă o pagină. Pe când mă uit în spate, încă încerc să-mi găsesc locul în viața. Așa că spune-mi cum ar trebui să fie. Disperat mă voi înfiora, aștept de atât de mult timp. Nu exista dragoste. Voi muri pentru oricine, ce am devenit?..." În ultimul timp am acționat în privința destinului meu mai mult decât de obicei. Cu ce scop? Pentru a sfârși ciclul interminabil și incontestabil al singurătății...Ha!De parcă aș putea reuși vreodată să modific destinul tuturor. Aiurea, nici măcar nu ar trebui să consider o astfel de acțiune. Irațional, mă sting încet. Din cauza ta, din cauza vieții, a iubirii, a singurătății, a fericirii...Viața, curva universală și imorală, va încerca mereu să ne determine să păcătuim, să gustăm plăcerea interzisa, provocându-ne să "înnebunim", să trăim iluzia supremă...Conduși de o ființa ascunsă, izolată. Aspir la mai mult, chiar

"Ştiu că ai suferit. Însă nu vreau să te ascunzi. E rece și nepăsător. Nu te voi lăsa să dispari...Adormită, te voi face să te simți pură. Ai încredere în mine, poţi fi sigură. Îți înșeli iubiții. Te prefaci a fi haină și divina. Poate ești o păcătoasă, însă inocența ta îmi aparține. Te rog, arată-mi cum se face. Tachinează-mă, tu eşti aceea..." Noapte, artificii, prea multă lume, prea frig, prea puţine ţigări rămase până dimineaţă. Stăteam în copac admirând stelele de pe cer, nu mă interesau sclipirile ocazionale în noaptea eternă. Nici nu știu de ce venisem cu ei de fapt, poate doar pentru a scăpa de monotonie? Sperând că voi întâlni ceva interesant? Mă simțeam nelalocul meu, ca și cum m-aș fi născut în altă eră, una nepotrivită. Am coborât, luxându-mi piciorul în proces. Nevoit să mă sprijin de copac din cauza durerii mi-am ridicat din nou privirea. Nici o schimbare. De ce? De ce oare era făcut asa?...Nici nu ar trebui să-mi pun această întrebare deoarece știu deja răsp

"Plin de frică, întotdeauna limpede. Voi fi aici, luptând pentru totdeauna. Curios, veninos, mă vei găsi urcând în rai. Nu contează, întoarce timpul, vei fi bine...Lasă-mă în urmă. Doare doar o dată, sunt doar oase rupte. Ascunde ura din tine...Arată-mi cum e, să visez în alb și negru ca să pot pleca din această lume diseară. Țin prea strâns, respiră suflarea vieții, ca să pot lăsa în urmă lumea..." Asteptam afara, ploua, frig, inauntru era petrecere insa nu voiam sa asist la betia si isteria celor care intrecusera masura. Eu eram cel care statea intotdeauna pana la sfarsit si ajuta la "salvarea victimelor" si la curatenie. Simtit o mana pe umar am tresarit, era doar ea. Isi lasa capul pe umarul meu ghemuindu-se cat mai aproape de mine. Desi eram amandoi imbracati gros, afara era o atmosfera polara, vantul putea fi simtit pana la oase. Ma intreba daca ma simt bine, de ce nu sunt si eu inauntru, distrandu-ma? Ma stia prea bine, nu mai trebuia sa-i raspund ca sa-si

"Stea moartă, strălucește...Aprinde cosmosul. Nu mai am suflare. Zidurile mă înconjoară. Zilele trec, dă-mi un semn...Vino înapoi la sfârșit, pastorul damnaților. Lumina zilei moare, stinge cerul.Îi pasă cuiva? E cineva acolo? Ia viața aceasta, sunt gol pe dinăuntru. Te simt cum te ofilești. Nu mai sunt pierdut, nu mai sunt același. Te vad cum pieri. Te voi ține în viața dacă îmi arăți calea. Pentru totdeauna cicatricile vor rămâne...Mă destram, lasă-mă singur în întuneric." Cunoașterea...Atât ne străduim să cunoaștem fiecare adevăr și fiecare secret al acestei lumi. Însă uităm în decursul timpului ce este mult mai important: cunoașterea de sine...Punându-mi ochelarii am început să mă gândesc la această așa zisă "cunoaștere" de sine. O fată mi-a spus cândva că sunt, folosind cuvintele ei, "super". Oare așa să fie? Masca mea invizibila se destrămase când făcuse contact cu privirea ei, nu mai puteam ascunde sau ignora nimic, pur și păgân m-am destăinuit e

Unde rămăsesem? A da urma să vă povestesc amalgamul de gânduri care îmi provocau insomnie de atât de mult timp...Începuse cu un "Te-am supărat?" și s-a terminat cu un "Să mergem". Vocea îmi tremura, trebuia să mă liniștesc neapărat deoarece nu mai puteam sta în picioare din cauza frisoanelor. Când în sfârșit m-am plecat în genunchi de durere nu m-am mai putut abține și am izbucnit în plâns...Mi-am revenit după o perioadă de timp și am continuat să merg pe drumul singuratic, cel pe care l-am parcurs de atât de multe ori. Când am ajuns la cabană nimeni nu m-a întrebat de ce am lipsit atât. M-am dus în bucătărie. Se așeză lângă mine și am început o conversație lungă și serioasă. Părul negru, ochii albaștrii, sânii ei erau de mărimea potrivită iar buzele ei ma incitau atât de mult încât îmi venea să le strivesc sub ale mele cu atâta ardoare. Peste vreo oră și jumătate ea se îmbătase însă eu eram încă amețit doar...M-a rugat s-o duc in camera. Era uşoară ca un fulg, am

"Fă o fotografie, va fi ultima.Nici banii și nici oamenii nu ma pot ține aici.Nu am trecut, am doar o șansa. Tu ești ceea ce-mi doresc? Sau doar noțiunea de a-ți îmbrățișa inima pentru a-mi crea o cale de scăpare. Te apropii din ce în ce mai mult. Nu suntem triști niciodată deoarece nu ne putem permite. Ploaie, risipește-te, vino înapoi altă zi. Tot pământul așteaptă soarele..." Aerul rece îmi bătea fața, făcându-mă să mă simt înghețat și degerat. Fumul ce mă înconjura mă făcea să mă simt în mijlocul unui foc de tabără...țigara ardea încet pe măsură ce trăgeam din ea, făcându-mă să mă plictisesc din cauza timpului petrecut pentru o singură țigară. Miezul nopții, fumam la geam și încercam să adorm dar fără nici un rezultat. Admiram cerul acoperit de nori, parcă acaparând toată planeta, închizând-o într-o minge neagră fără nici o scăpare...Ziua ce mă aștepta nu putea veni mai repede iar eu nu puteam ajunge înainte deoarece timpul mă restricționa. Întotdeauna am vrut uneori s

"Te lupți cu mine, am picat plat pe fața mea solitară. Aflând în sfârșit că trăiam fericit.Grație vieții pe care am găsit-o. Se destramă...Nu știu ce e real dar e ușor să mă distrugi. Viața e îneacă-te sau înoată. Dragostea e orbitoare, nu poți supraviețui...Nu știu ce vreau să ajung, dar pot arăta că trebuie să vad asta. Nu este timp de minciuni și lupte inutile...Sunt de partea ta. Putem sa ducem o viața cu pace și fericire? Nu cred...Nu neg, sunt speriat de a pierde lucrurile pe care le iubesc. Sunt în control. Toată lumea îi așteaptă aici pe toți...Lăsați-mă singur. Asa se va sfârși..." Plictiseală? Mai mult depresie. Totuși nu înțeleg cum poți suferi de plictiseală, o boală gravă și extraordinară care nu este prezentă decât la unele persoane...Am fost influențat de persoane pe care le iubeam, pe care le adoram.Însa eu am continuat crezând că voi avea parte în sfârșit de fericire. Dimpotrivă ajunsesem să-mi sfărâm corpul, sufletul...Și știți cum am început? Voiam doar

"Nu mai am nimic de dat, am găsit sfârșitul perfect.Ai fost creata pentru a împrăștia suferință, dispari in pământ...Deodată toate luminile se sting, lasă eternitatea să mă tragă în jos...Voi lupta pentru o ultimă suflare, voi lupta până la capăt. Lasă-mă singur, dă-mi drumul. Totul este albastru și rece, cerul negru va arde...Dragoste, trage-mă în jos, ură, înalță-mă. Întoarce-te, nu a mai rămas nimic. Dulce agonie, dă-mi drumul. Suferă încet, chiar trebuie să fie așa? Nu mă îngropa, inamic fără chip. Regret atât de mult, chiar trebuie să fie așa?Dulce agonie...Nu mai simt nimic." Frig...prea frig.Stăteam asaltat cu săruturi dulci, rezonând parcă prin răcoarea nopții.Original nu avusesem nici o intenție de acest fel dar cu timpul am ajuns să dezvolt aceste sentimente, le hrăneam în fiecare zi cu speranță, speranța că poate voi fi găsit în sfârșit perfecțiunea privită prin chipul unui adolescent de cincisprezece ani...Dar din păcate n-a durat mult...Era atât de minunat să

"Nu pot să șterg lucrurile tâmpite pe care le-am zis de atâtea ori totuși m-am străduit de fiecare dată să gasesc calea potrivită. Și uite-mă aici, luptând, încercând să-mi ascund rănile. Drumul singuratic, cel pe care ar trebui să încerc să merg.Voi fi acasă în seara asta...Răsuflă și domol spune-mi adio..." Pe când stăteam azi in spatele școlii, fumând o țigară și conversând cu niște colegi, mă gândeam la tine...La cum imi dai viată, cum mă distrugi pe dinăuntru. Te simțeam, încercând să-mi explici că poți să mă distrugi, să mă ștergi din acest scenariu prost realizat numit "viață". În ultimul timp te-ai jucat cu viața mea într-un mod barbar...Mi-ai deschis anumite sentimente pentru o prietenă pe care o credeam doar atât, însă ai trebuit tu să te strecori în sufletul meu și să mă faci să iubesc...Un sentiment care aș fi vrut să rămână ascuns cel puțin pentru câteva luni...Însă îți sunt și recunoscător deoarece mi-ai dat puterea să aleg. În sfârșit eu te voi con

Când soarele o să apună peste inima mea intoxicată de durerea cruntă a iubirii atunci poate că voi putea sa te privesc fără să plâng, fără să îmi rup încă o fâșie de carne din inimă și să regret încă o eternitate...Oare cât o fi trecut? Un an? Zece? O mie?...Azi încă mai simt isteria din timpul înfloririi mele. Eram încă pur, de abia trăsesem primul fum de țigară și amețisem. Nu mă mai simțitsem așa niciodată..Făcusem un lucru interzis, o blasfemie? Dacă da atunci a fost îngrozitor de interesant. Mă despărțisem de prima mea iubita tocmai din acest motiv. Nu am așteptat și totuși după mai puțin de trei săptămâni eram deja înfiripat în probabil cea mai importantă relație din viața mea, credeam atunci. Dar nici aceasta n-a durat, dimpotrivă a lăsat cicatrici vizibile și azi pe expresia feței mele sau în interiorul pieptului meu...Și așa mai departe...Până azi. Atunci, în zilele acelea, poate aș fi gândit altfel dar nu și azi. Astăzi aștept...Atunci poate...astăzi nu...

Viața mea , a noastră, a oamenilor este...ce este de fapt viața? Nici eu nu cunosc definiția concreta dar mulți presupun că suntem născuți pentru un scop anume, că avem un destin atribuit încă de la începutul timpului care nu poate fi schimbat. Eu neg această afirmație și îmi spun: Cum ar fi dacă aș fi făcut x?Oare ce s-ar fi întamplat dacă aș fi încercat y?. Ideea este că destinul nu este stabilit, este variabil și fiecare secunda fiecare acțiune a noastră pe care o îndeplinim în cursul efemerității noastre îl poate modifica. Care este adevărul? Nimeni nu poate știi. Temători unii oameni încearcă de-a lungul vieții să deslușească răspunsul. În final au ajuns la același adevăr absolut ca și mine: viața este totul pentru noi de aceea ne îngrozim de moarte, ne temem să pierdem, facem tot posibilul ca să împiedicăm așa zisul destin să ne controleze... Ininteligibilă și crudă, viața ca și iubirea nu poate fi ilustrată sau descifrată...doar simțită și trăită...

Întotdeauna am crezut sau probabil am auzit ca dragostea este indestructibilă, că este cel mai puternic lucru, inexhaustiv... Am trecut și eu prin perioada aceasta numită "dragoste" și am descoperit că mai are o față, cea a durerii crunte și inexplicabile. Am trecut repede peste această dezamăgire deoarece alți oameni mi-au acaparat total viața: prietenii mei. În ultimul timp , pot spune, am avut plăcerea de a cunoaște multe persoane și m-au ajutat să-mi dau seama ca nu eram singurul dezamăgit de acest sentiment vast și etern. Ei și acum ajungem la partea interesantă...De ce?...Simplu, fiindcă așa l-am creat noi, așa ni l-am imaginat, așa l-am modelat. Pe de o parte hipnotizat de fericirea supremă, pe de altă parte acaparat de o îngrijorare teribilă...