MV

Am plecat, iarăși pribeag Ochi mânjit țin în strânsoare Pe poteci ramificate, drumu-i bun pe fiecare Uite-ajung în șerpuire, la o stâncă cenușie Cum la baza-i, ma holbez Un șarpe mic, roș, botez El cu ochi de-obsidian Și cu creștet grizonant Să-l fac idol jinduiesc, cum pășesc De-a pururi să-l urmăresc Nu-mi îngăduie dorința În crevasă se retrage Îndoind genunchi și eu, poftesc Ca să-l mai privesc nutresc Șocul curios mă-ngheață Când aud surâsu-i larg Nu îi șarpe, ci balaur Zumzăie de zor din coadă S-azvârle... Ochiu-mi sparge-n graba poftei! Împietrit nu pot să lupt Și atunci se-ndeplinește Colții-n palma-mi și-adâncește Simt cum curge, prevestește Veșted trupul împlinește Cum durerea mă trezește Cuprind gâtu-i să-l sugrum Dar fiorul morții lui Îmi revarsă temerea Crima ce înfăptuiam Îndreptată asupra-mi Nu-i nevoie să-l determin Să-l clasific taxonomic Ar fi fost să fie brusc suicidul în vis, comic