MV

 "Putred înaintez spre lumină, bucăţile de carne sfâşiată căzând de pe corpul şi sufletul meu, urmărind firul corupţiei până în sânul dulce-amar al întunericului. La ce va mai fi fost utilă moartea dacă în fiecare zi simţim pierderea fiinţei?" de Vladimirescu Mihnea    Aştept în fiecare zi dezmembrarea conştiintei mele, tăierea tendoanelor ce mă ţin într-un de soarta-ţi bizară, fulgerul ce îmi va suda trupul de pământul aspru şi umed. Mână mea, un pod al urii, strângând din degete în timp ce voi mă veţi călca şi mă veţi uita. Inima-mi un lăcaş putred şi uscat bătând cu neruşinare în visele voastre. Ochii vor fi martorii celor ce mă vor urma ghidându-i spre altă cale, alt drum al nefiinţei şi al buzelor sfârtecate de muşcăturile tandre ale morţii. Vizualizând toate secvenţele torturii aprige ce îmi va desprinde conştiinţa de sine. Condamnat a rămâne o statuie a trecului, ghidul prezentului şi praful viitorului. De ce ar trebui să fiu eu gândacul stârcit de geamul parbrizul

"Poezia e ca o amantă: vine când vrea şi te lasă când vrea." de Emil Brumaru  înainte speram să te descopăr  înainte speram să-ţi tai venele şi să-mi întroduc esenţa  înainte nu aveam grijile agoniei  înainte distrugeam lumi şi universuri pentru tine  înainte îţi furam fiecare părticică din conştiinţă  înainte mă adânceam în sufletu-mi crud şi nesătul, răvăşit de certuri  înainte ne certam eu cu sinele pentru dragostea ta  înainte mă comportam asemenea unui prunc, săturându-ţi poftele  înainte îţi suflam tristeţea în urechea bucuroasă    acum mă ghemui, plâng şi îmi muşc violent buzele mov, sfărâmate  acum strâng din dinţi şi îmi smulg părul vâlvoi din ura ce sălăşluieşte în mine  acum stau în ploaie şi te văd, cicatrice a trecutului  păcat că nu am apucat să închid ochii decoloraţi şi să-mi continui finitul gând...

 "Nu sunt decât un om, nu sunt nici copil, nici adolescent, nici adult. Ce sunt atunci? Eu sunt ceea ce am fost creat, ceea ce am fost învăţat, de cine? De însumi. Niciodată nu va exista un alt lider al conştiintei sau al acţiunilor mele în afară de propria-mi minte şi propriul meu trup. Iar dacă va exista cineva care sa nege această afirmaţie îi voi zâmbi şi îi voi spune: "Te văd, tu te vezi?"..." de Vladimirescu Mihnea  Merg în josul străzii încercând să înţeleg ce m-a determinat să ajung în acest punct, oare a fost legat de destin? Sau în decizia mea de a nu crede în Dumnezeu? În orice caz nu am avut regrete pentru ce nu am făcut ci am avut pentru ce am realizat: durere, tristeţe incomensurabilă, am dăruit fericire oamenilor care nu meritau, m-am jerfit pentru cei ce ar fi trebuit să ardă în locul meu. Însă în toiul tuturor acestor evenimente am realizat: nu sunt făcut nici să trăiesc, nici a-i ajuta pe alţii să trăiască. Oare ce meritau celalti de la mine? Cre

"Totul are un motiv, indiferent dacă realizăm acel motiv ori dacă îi îngăduim sa rămână înceţoşat el se împlineşte, contrar voinţei noastre, mă întreb oare cât exist?" de Vladimirescu Mihnea  Ne ridicăm în fericire, cădem în tristeţe, ne ridicăm din nou de data această invaluiziti de ură, rămânem între lumi forţaţi să privim, forţaţi să existăm, forţaţi să privim cum suntem devoraţi de însăşi cunoaşterea pe care încercăm să o convertim conform propriei voinţe. Ne înşelăm, ne credem atât de favorizaţi de viaţă care ne-a fost atribuită încât uităm un lucru: nu trăim niciodată cu adevărat, suntem înşelaţi de însăşi cunoaşterea pe care încercăm cu atâta ardoare să o pătrundem. Suntem conştienţi de şansa care ne guvernează destinul în aceeaşi măsură ca şi propia noastră conştiinţă? Cunoaştem, înşelăm, iubim, însă ceva va găsi întotdeauna o cale să ne surprindă, ceva ne va face să ne pierdem orgoliul şi să cădem pe asfaltul rece ca frunzele galbene, obosite, ne plecăm capul în

 "Nu zei şi nici regi, doar oameni..." de Necunoscut    Oare un om nu este îndreptăţit la sudoarea de pe fruntea sa? Nu spune unul, aparţine săracilor. Nu spune altul, aparţine lui Dumnezeu. Nu spune încă unul, aparţine tuturor. Am negat aceste afirmaţii, în schimb am ales imposibilul, am ales libertatea. Am ales să nu mai fiu constrâns de societatea idealistă, de religie, de politică, de avariţia paraziţilor ce ne doresc avuţia sugând de la sânul lăcomiei. În loc să mă plec în faţă restricţiilor moralităţii idilice impuse de aceste instituţii, valorile cum ar fi logica şi raţiunea mă vor conduce spre succes. Sunt nebun? Vreau imposibilul, irealizabilul, vreau libertate...Vreau liberul arbitru cu care ne mândrim a fi împărtăşiţi. Dacă avem această calitate esenţială de ce suntem controlaţi? De ce suntem criticaţi şi astupaţi în găurile strâmte ale injuriilor, ale invidiei, ale imoralităţii? Simplu: lăcomia...Nimeni nu o poate nega, până şi acela căruia credinţa i-a dat sc

 "Omului nu îi este frică atât de mult de moarte pe cât îi este de ceea ce se află după ea..." de Vladimirescu Mihnea    Oare ar mai fi nevoie să murim? Suntem deja fantome, umbre ale unui timp pierdut. Chiar dacă am muri nu ar fi decât o moarte nulă, nesemnificativă, importantul fiind în ceea ce am realizat în timpul vieţii. Corupţia ajunge peste tot, chiar şi în iluminaţi, corupţia poate schimba raţiunea, o poate contorsiona şi o poate ghida spre căi distructive. Există un sezon în care trăim, un sezon în care murim, un sezon în care construim şi un sezon în care distrugem. Din oameni am devenit sclavi ai credinţei. Ce diferenţă este într-un om şi un sclav? Omul alege, sclavul se supune...În fiecare zi suntem supuşi să privim paraziţii care ne-au condus în această stare. Ne pot subjuga folosind obiecte, folosind forţă, însă singurul lucru pe care nu-l vor controla va fi raţiunea...

 "Suntem controlaţi fără voia noastră de unele persoane spre acel "bine" invizibil şi ininteligibil, însă oare ne este cu adevărat necesar în existenţă?..." de Vladimirescu Mihnea    Când suntem mici suntem învăţaţi că nu avem raţiunea necesară pentru a putea decide în privinţa deciziilor majore, care ne-ar putea influenţa viaţa în alt mod. Dar oare ce mai este aceea libertate? Cea pe care o trăieşti jumătate din viaţă scăpând în sfârşit de "respectul" vieţii pe care îl datorai oamenilor care te-au "conceput"? Ce e aceasta înafară de sclavie? Le datorăm viaţa aşa este, însă numai pe schimb, numai dacă îi putem salva de la soarta morţii inevitabile, chiar şi pentru o secundă, însă numai atât. Nu toţi ne dăm seamă de acest control fără chip, fără milă. Frica de a trăi fără a avea pe cineva care să-ţi respecte fiecare comandă, aceea este bătrâneţea...Aceea este viaţă în universul uitat pe poeţi şi filozofi, măcinat de corupţie, terorizat de valo

 "Dorinţa este nevoia de sare a unui om care moare de sete..." de Frederick Buechner    Există în noi permanent un sentiment nedefinit, retras de toate celelalte "pure", trăind exilat în fiinţa noastră, aşteptând să iasă, să ne cuprindă, îmbrăţişându-ne ne provoacă exaltare. Dorinţă, perversul sentiment al cărnii, un supliciu al minţii, o dependenţă a sufletului de acea senzaţie eterogenă. Nu vine decât în timpul contopirii noastre cu un alt suflet, preluând controlul transformându-ne în nişte păpuşi ale ei, îndrumaţi doar spre plăcere, spre căldura incitantă emanată de cele două corpuri ce se unduie necontenit, mai repede, şi mai repede, până la acel punct unic în care dorinţa dispare pentru moment, însă va reapărea. Nu o putem închide în sufletul nostru. Încătuşarea fie şi a unei părţi infime din personalitatea noastră ar însemna negarea noastră că oameni, pieirea noastră.

 "Oglinda arată adevărul; nu greşeşte pentru că nu gândeşte. A gândi înseamnă în mod esenţial a greşi." de Necunoscut    De ce îl urâţi? Fiindcă este altfel? Fiindcă face ceva ce voi nu aţi face? Idioţenia a fost printre primele păcate ce le-a înfăptuit omul de rând, obscur şi închis în gândire, privind lucrurile cu un aşa zis simţ al "respectului vârstei". Prostii, oare dacă am avea peste limita de vârstă impusă pentru a începe o activitate specială, păstrată doar pentru cei "apţi", "abili", neînţelegători? Nu ar trebui niciodată să va aventuraţi atât de departe de "grădina" voastră, s-ar putea să fiţi învinşi, veţi cădea în dizgraţie peste ceva timp, după un deceniu veţi fi priviţi că nişte relicve, după o sută de ani lumea se va fi schimbat cu totul iar voi, voi nu veţi mai avea niciun loc asigurat în noua societate, de ce? Din cauza deciziilor voastre de a nu îi accepta pe cei pe care i-aţi respins, pe care i-aţi consumat vorbin

 "Nu putem nici măcar visa la ce înseamnă cu adevărat eternul, însă orice ar fi trebuie să fie zadarnic..." de Vladimirescu Mihnea    Timpul ni s-a alăturat de la început, a fost mereu aici. Biblioteca lumii noastre, a existenţei ce îşi continuă chiar în acest moment cursul. Putem înţelege noţiunea de timp dar oare putem înţelege fiinţa timpului? Niciodată nu ar trebui să încercăm. De ce? Nici în tot decursul timpului ce se va scurge în continuare nu vom reuşi să înţelegem timpul. Absolutul nu ne va permite să ne atingem de secretele lui, va reuşi mereu să ne împiedice. Fugim, fugim de timp, fugim de moarte, fugim de viaţă...Fugim de noi înşine în final, negându-ne propria existenţă, încercăm s-o distrugem prin "viaţa" noastră fără idealuri, fără spontaneitate, fără fericire, un sentiment pe care îl căutăm toată viaţa noastră, însă pe care puţini îl găsesc şi îl sorb cu fiecare părticică din secundele lor rămase. Ne este teamă de lucrul care ne va elibera din um

 "Dragostea e tot ce poţi contempla în gânduri şi sorbi după o foaie de hârtie." de Vladimirescu Mihnea    Atârn, agăţat de sârma încălzită de razele soarelui. M-am uscat atât de repede încât nici nu am observat cât de repede trecuse timpul. Simţeam vântul luându-mă în zbor, parcă vrând să mă poarte până în cele mai sălbatice locuri din lume, nedescoperite şi nemânjite de mâna omului. O ce visam la libertate, visam să am propriul meu corp, să merg, să colind lumea, să mă îndrăgostesc, şi să fac sex nebun cum fac adolescenţii zvăpăiaţi. Îndrăgostit eram însă. Nu de o carapace ca mine, ci de ea, de fata ce venea în fiecare zi să ne strângă, să ne alunge în întuneric până când ne vor scoate şi ne vor forţa să le simţim sufletul, aproape de ei, să-i înţelegem fără voia noastră. O iubeam, când mă atingea simţeam cum mă înmuiam ca un fulg peste degetele ei, simțindu-i parfumul în fiecare dimineaţă. Timpul a trecut însă. Eu am rămas în viaţă, scorojit şi împuţit însă ea...ea...n

 "Oamenii nu mă vor doborâ niciodată, locuri care nu vor fi descoperite nicicând, lucruri care nu sunt ceea ce par..."  Şi aşa începe calmul februarie, cu o simplă întrebare. Eu? Oamenii nu au ştiut niciodată să se învârtă în jurul meu pentru a mă putea pătrunde. De aceea nimeni nu a reuşit să mă doboare, însă va veni şi momentul când mă voi pleca în umilinţă şi voi săruta dizgraţia cu cea mai mare ardoare deoarece mă voi ridica din nou, pe aripi de ceară. Voi fi doborât din nou însă de data aceasta te voi lua cu mine fantomă a mândriei. Spre abis ne vom îndrepta, pe veci duşmani, în suflet prieteni. Trădându-mă mi-ai îndeplinit dorinţa de a descoperi fiinţa ta, de a te citi la fel ca pe o carte deschisă. Atacându-mă ţi-ai deschis inima iar eu am păşit în ea tiptil fără a fi urmărit sau suspectat. Ţi-am asigurat decăderea prin actul morţii şi reînvierii mele. O singură picătură atârnă pe obrazul meu, aceea ce reprezintă regretul lucrurilor pe care le-am făcut, condamnat s