Marasm

 "Putred înaintez spre lumină, bucăţile de carne sfâşiată căzând de pe corpul şi sufletul meu, urmărind firul corupţiei până în sânul dulce-amar al întunericului. La ce va mai fi fost utilă moartea dacă în fiecare zi simţim pierderea fiinţei?" de Vladimirescu Mihnea
 
 Aştept în fiecare zi dezmembrarea conştiintei mele, tăierea tendoanelor ce mă ţin într-un de soarta-ţi bizară, fulgerul ce îmi va suda trupul de pământul aspru şi umed. Mână mea, un pod al urii, strângând din degete în timp ce voi mă veţi călca şi mă veţi uita. Inima-mi un lăcaş putred şi uscat bătând cu neruşinare în visele voastre. Ochii vor fi martorii celor ce mă vor urma ghidându-i spre altă cale, alt drum al nefiinţei şi al buzelor sfârtecate de muşcăturile tandre ale morţii. Vizualizând toate secvenţele torturii aprige ce îmi va desprinde conştiinţa de sine. Condamnat a rămâne o statuie a trecului, ghidul prezentului şi praful viitorului. De ce ar trebui să fiu eu gândacul stârcit de geamul parbrizului? De ce ar fi necesară tăierea mea în două personalităţi pentru a mă putea cunoaşte? De ce nu ar fi omisă vârstă umană şi luată în considerare vârstă spirituală? Păşesc pentru ultima dată pe acest deal al universurilor, odihnindu-mi picioarele pe marginea rece şi murdară de nămol şi lacrimi. Te văd, tu m-ai urmărit, tu m-ai condamnat, tu mi-ai dăruit însuşi timpul, tu mi-ai asigurat prezenţa, tu mi-ai decis plecarea, tu m-ai făcut să putrezesc...tu şi numai tu, timp infect şi sclipitor, plin de dragoste şi acaparat de ură, niciodată depăşit, mereu învins de sine...