Merg în josul străzii încercând să înţeleg ce m-a determinat să ajung în acest punct, oare a fost legat de destin? Sau în decizia mea de a nu crede în Dumnezeu? În orice caz nu am avut regrete pentru ce nu am făcut ci am avut pentru ce am realizat: durere, tristeţe incomensurabilă, am dăruit fericire oamenilor care nu meritau, m-am jerfit pentru cei ce ar fi trebuit să ardă în locul meu. Însă în toiul tuturor acestor evenimente am realizat: nu sunt făcut nici să trăiesc, nici a-i ajuta pe alţii să trăiască. Oare ce meritau celalti de la mine? Credinţa încearcă să ne îndemne să ajutăm pe oricine însă oare merită? Credinţa este oarbă iar rădăcinile minciunilor au crescut adânc în aşa zişii oameni sfânţi. Mă aşez privind o muscă ce se învârte necontenit în jurul unui felinar. Ea la fel ca mine încearcă să renască după arsuri însă este frântă, a obosit, ca mine, după o viaţă de infern continuu oare pot spune în sfârşit că am stins focul? Te văd, pe cealaltă parte a drumului, ai aceeaşi figură ca şi în ziua când m-ai vizitat prima dată. Pală, cu zâmbetul inocent acoperind putreziciunea de dedesubt. Ai ştiut întotdeauna să te ascunzi, să îţi atingi scopul fără să îţi pătezi măcar mâinile. Începe să plouă. Deschid umbrela. Îl chem sub umbrelă, el îmi ascultă rugămintea. Dintr-o dată totul se decolorează, trupul meu cade la pământ însă eu încă sunt în picioare. Îl privesc în ochi în timp ce îmi zâmbeşte, de data asta cu un zâmbet cald, îngăduitor, parcă vrând să-şi ceară iertare pentru toate atrocităţile ce au fost, sunt şi vor fi comise de-a lungul infinitului. Mă întrebă cum ar putea scăpa de acea soartă. I-am răspuns de data asta însă zâmbetul meu dispăruse. Nu suntem ceea ce vrem, nu facem ceea ce dorim, însă ceea ce ne dorim ne face să fim noi înşine, ceea ce aspirăm ne face să ajungem într-un final prin diferite destine la scopul final: acela de a fi observat viaţa din însăşi fiinţa noastră...
Comentarii
Trimiteți un comentariu