MV

"Îmi pierd timpul într-o așteptare unde încerc a cânta la un pian cu note umplute cu  socordia ...însa toți ceilalți cânta la un flaut, luxuria modern ." de Vladimirescu Mihnea M-am dezvățat de a împrăștia rațiune când aceasta este privită ca un strigăt ce nu știe a emite sunete, un blestem introspectiv, o superstiție a vitalității gândirii. Muritorii se plictisesc în acest van al modernului în loc să strige după viață, în loc să urmărească acea vrajă, acea fatalitate înfumurată a bolii condiției umane de "balegă" răsfrântă pe cerul vulgarității. Am devenit cu această dependență, de și spre modern, mai puțin decât ar trebui să fim, luând locul acelei lumi exasperante, un punct de dezinteres total prin esența ca lume. Simt în mine un moment risipit, unul în care așteptam ceva, un moment în care poate un înger mă va aștepta și nu voi fi răpus de soarele continuu ce arde prezentul. Ce înseamnă secundele în lume? Acea secundă în care noi vedeam sori, stele mahmure, f

"Taina agramării este să te lași cuprins de ea, ca apoi haosul să devină un început creator, apus într-o banalitate." de Vladimirescu Mihnea Haosul se ivește din nimic, din iubire, din logica, din început, dar mai cu seamă din om. Ce ființă oare a stat a cugeta la om și la rațiune și nu a fost cuprins de acea dezolare și de pironirea acelor gânduri dezamăgitoare? Creația, prezentul, trecutul, aceste universuri du-te-vino vor fi fost nimic fără acel haos inițiatic, în acea clipă singulară când totul a încetat și s-a produs blestemul iluminării. Acel blestem care bântuie sufletele ce au avut comprehensibilitatea necesară pentru a pătrunde în spirit, de a se întâlni cu demiurgul personalității unui individ, o întâlnire fatală, acel cancer al sinelui. O povară de o noblețe cruntă, fără sfințenie, dar cu acea credință lumească pentru a te deveni, este cea a gandirii. Unde se pierde mai întâi sentimentul, simțirea, iar apoi gandul, îmbrâncit de menirea ciudată a experienței &qu

"Luciditatea este floarea ce, mirosind-o, te vindeca de viata insasi, doar ca uita a mai disparea." de Vladimirescu Mihnea Sangele care imi curge prin vene este insasi o adunare de ganduri, caci fara gand am fi redusi la a trai. Ceea ce nu-i fericire e doar o stampila a nedescoperirii dragostei. In afara culorii  vazul se inlocuieste cu explicatii si dovezi, un paradox al nimicului inexplicabil. Ce vita mi se incolaceste in jurul corpului, de se vaita frunzele si insectele sub ele? Un demon ma intampina cu tradare si dorinta, eu il intampin cu Divinitate si neant, insa doar fiindca ma opun nu inseamna ca nu afirm in acea masura in care mi s-a largit gandul pana la acea granita demonica sub care pamantul este facut din soparle ce hasaie la fiecare pas de-al vreunui sarman ruinat. Razvratirea este doar concurenta de suferinte, pasiuni, prabusiri si porniri tainice, in viata ne razvratim impotriva ei, in moarte ne razvratim deasupra ei. In negura pornirii mele am uitat a zambi

”Ucid doar în acel sens lăuntric, cel în care sunt călăul eurilor și vindecătorul cuvintelor.” de Vladimirescu Mihnea Sunt o piatră a gândirii, nemijlocit de simplele fluctuații meditative ce ne acoperă ziua deja încărcată de suportarea unei trăiri inhibată de acea neînțelegere universală pe care psihologia o descrie în cel manual ce propăvăduiește moartea, teoretică deoarece practica rămâne în acea obscură dugheana ce se numește om, monotoniei. Adunături de gânduri ce ma bântuiți cu țipetele negării, vă părăsesc în spaima împăienjănită a amăgirii. Bucuria unei dezamăgiri se răsfrânge asupra sufletului, căci doar bucuros este acel om ce nu are nevoie de alții, spânzurat cu hramul celuia ce din toate bucuriile a ales doar acea frântura ce i-a permis a nu deveni ratat. O himeră produsă de acea zonă crepusculară a ființei și neființei, a extazului îndelungat ce a plâns cu îngeri veseli și a râs cu demonii bucuroși, căci - așa predic eu în acel gând dominat de pajiști dincolo de singurăt

"Ce-i aceea afectivitate? O stare de rătăcire în sinele altei persoane." de Vladimirescu Mihnea Te urmăresc în continuare în timp ce dansezi baletul regretului meu, a parvenirii mele, a temerii mintale ce ma îndeamnă la acel gând rătăcitor de a te cuprinde, de a te sufoca în lagărul greșelilor mele. Nu am avut niciodată o partidă vizuală de amor cum am dezbrăcându-te acordandu-mi o singură privire luciferică. O privire care îți este atribuită doar de acel gând nihilistic de a te fi uzat doar cu scopul de a-mi satisface efemeritatea, o acțiune temporară, nostalgică, prin care singura aromă pe care o simt este cea a remușcării ce mână omul spre acel rău ce nu este decât o stare de dor spre alte făgașuri, toate regăsindu-se în tine. Cel din urmă sărut ce marchează decăderea mea în melancolie, este cea despărțire de către un univers mort, mai mort decât inima-mi palidă. Un univers al spiritualității lui Dumnezeu, căci de la el pornește dragostea. Cine poate spune că a simțit su

"Paradisul filozofiei, acea nestatornica idee inchegata, se iveste cand incetam a muri." de Why?...Because... Ce este acela omul decat o reflectare a singuratatii lui Dumnezeu? O umbra creata cu acel scop de a scoate din El sufletul de poet, descoperit in acea privire catre cer in care nu se rasfrangea nici un regret din ochii lui. O dezamagire fatala ce l-a indus a crea aceste creaturi naive, indiferente. In acea sfera atemporala in care traieste singuratatea se afla un Dumnezeu al lui Spinoza. Un Dumnezeu credibil, nu cela fata de care acea religie si-a pastrat respectul prin prisma literei mari a cuvantului. El inca asteapta, asteapta ca acea mumie fasneata sa vorbeasca despre "eu", viciat de credinta si scarbit de zatul gros al imoralitatii. Fiindca unde, daca nu intr-o cafenea, poti oare sta de vorba cu eul? Cu acel Dumnezeu originar, acea parte pe care ne-a implantat-o, singura noastra asemanare: singuratatea...Popasul acela ce se iveste in momentul in care n

"Si a fi singura era tot ceea ce ii trebuia, deoarece a fi singura era definitia ei, atuul unei crime perfecte, crima catre personalitatea celorlalti." de Why?...Because... Nu aveam nici o scuza, nici un alibi, nici macar o farama de minciuna adevarata, o amanuntita descriere pe care sa urc spre salvare. In schimb am ramas in neant, devorat de apetitul ei ingrozitor si de viziuni desarte a unei lumi fara aperitivul buzelor ei. Intr-o lume in care fiecare om era doar e replica fidela a ei, o clona pura, goala, fara sentimente, fara o privire. Iar eu continuam sa merg, continuam sa traiesc printre acesti arhei, printre acele spectre ale imaginatiei mele, ale unei obsesii uitate, a unei amintiri inclestate in mainile-mi tremurande ce nu dorea altceva decat sa fie lasata in pace, sa fie uitata, insa de multe ori dorintele trupului le intrec pe cele ale mintii mele. Acele dorinte subiective, seductive, care ma indeamna catre acea dorinta copilareasca de a avea un interes, o juca

"Neantul, o fiinta in care toti ne adapostim, incoltiti de viata metamorfozata in diavol." de Why?...Because... Cufundarea in neant este abrupta, ilogica, instinctuala, iar odata ajuns acolo doar instinctul ramane, ratiunea, gandirea, logica dispare, acel cuvant parca scris in atatea carti sters intr-un timp atat de scurt si atat de usor. Neantul exista in noi, in lume, sau este chiar lumea, pe care noi o construim la nesfarsit, lumea proprie, o lume in care mintea conteaza, o lume a nimicului in care creatia este schimbul de valuta cel mai de pret, in care artistul se cufunda cu fiecare incepere a unei noi creatii. De acolo el schimba vieti, cercetandu-si lumea pentru a putea continua opera, cu speranta de a o termina, dar nu exista nici macar o speranta in acea viata, doar o iluzie desarta, folosita apoi aruncata. Un ideal atat de usor abnegat si detasat de o existenta. O ridare exhaustiva in care visul devine crunta realitate a celui de se cufunda in el, o renuntare la

"Sentimentul de dor este doar rasfrant asupra lucrurilor carora le-am daruit cate un fragment din sufletul nostru." de Why?...Because... Scriam de cateva ore, sau mai exact incercam a scrie, doar incercarea provocandu-mi extenuare. Mintea exhaustiva pe care o detineam a incetat a mai contracara  ceva sau chiar pe cineva, poate ca am ajuns la acea varsta a indiferentei? Sau poate ca m-am obisnuit atat de bine cu gustul gandirii incat nici atingerea lui nu ma mai face tresar. Imi era dor de acele zile obraznice in care fumam pe strazile orasului, cand ma plimbam atatea ore cu acel simplu scop de a observa. Greata de creatie pe care o simt este o cauza a hranei temporare ce imi surpa mintea, ce o fac a curge, picatura cu picatura, in urma scurgerii bolii mele: viata in imaginea mea, ce vid trist a apucat a ma intalni si a fi terifiat de neantul ce rezideaza in ochii mei? Melancolic ma retrag in adevarul meu, acel adevar nestatornic ce-mi atrage atentia spre el ca spre un stran

"Depravarea nu este o obsesie sau o stare de haos, ci o cautare a unui "eu", o consolidare a ceea ce suntem." de Why?...Because... Omul nu este conceput pentru a exista pe deplin cu altul, in afara de insasi, acest concept se aplica in mare parte celor ce vorbesc cu siesi. Fiecare om insa ajunge, la un moment dat in existenta, a se indoi de metodele altora si a se supraevalua. Divinizarea proprie este doar un alt mijloc de a ne induce acea stare de incredere, acel delir ezoteric insa patimas, un drog universal daca se poate descrie asa. In sine, depravarea, este cautarea in haos a ataraxiei, dar cautarea exhaustiva si extenuanta a incognoscibilului nu va duce decat la acea abnegare a eului, cand in fapt scopul era regasirea lui. Eul omului transcende in mii si mii de fiinte, mii si mii de pagini ale acelei creatii pe care le citim pe durata vietii noastre, insa descifram doar acele cunostinte subiective in materie umana. Obiectivitarea este chiar, daca pot spune,

"Fulgeratoare este gasirea absolutului: creatia. La fel de fulgeratoare ca si coborarea in nonsensul uman. In acel loc, in care, definirea omului devine uimitor plauzibila. Insa lipsita de infinitate, fara de care niciun lucru nu este bun, de acel Dumnezeu originar." de Why?...Because... Mergeam pe strada, fumand, mereu imi placea sa ies cateva minute la o scurta plimbare, sa-mi fumez pipa. Stateam pe o banca si admiram natura sau priveam trecatorii cu dispret, ii priveam ca pe niste lichele. Cand oare va face omul ordine in sine? Cand oare va face din fiecare ceas un pas si din pasii zilei, un mers, si nu o impleticire? Am ajuns la capatul unei prapastii, iar atunci m-am uitat in ea si am vazut raul de suflete ce se scurgea in marea de fiinta: viata. Acea mare de iluzii, acea mare de fiinte, care ne fac sa visam. Ceea ce trece in posibil se dezintegreaza si dizolva in propria irealitate. Visez de mult o lume fara grijile unui om: acele nestatornici intrebari despre desti

"O singura picatura de-a ta de iubire imi poate topi oceanul urii clocotind, in timp ce eu, cel ce fara chip, sunt fara sa fiu in acel mod propriu zis, conform existentei." de Why?...Because... Oare pot eu schimba ce vad, ce simt, prin ce scriu? Oare scriind ma pot realiza, ma pot desena pe o foaie de hartie fara a o rupe si a o arde in focul urii? Nu pot demonstra nimic din finitul meu gand invidios acelei libertatati. Oare nu suntem umiliti cand altcineva ia o decizie pe care am fi putut insine a o hotara insa timiditatea, ramasa agatata de cuvinte, ne-a pironit in varful foii si ne-a criticat. Seara se schimba culoarea zilei, ceturi fumurii, albastruie, grena, parca imi vad sangele curgand pe cer, privindu-l cu atata pofta, cu aceeasi pofta cu care, cu mainile in buzunare cautam o bricheta spre a-mi aprinde o tigara. Era relativ caldut, simteam briza serii coborand in barba mea aspra. Nu mai reusisem a scrie nici macar o propozitie, o fraza, acea fraza pe care o gustam c

"Niciodata nu am privit inecul intr-un mod atat de apetisant si doritor pe cat il privesc rugandu-te chiar sa ma ineci in tine." de Why?...Because... Eram fericit ca ma reapucasem de fumat. Tot stresul emanat in ultimele zile din corpul meu incordat incepea in sfarsit a se linisti iar eu incepeam a-mi acorda gandurile, asemenea unei vioare uzate.Greseala era un risc pe care nu mi l-as fi permis in acest stadiu de tremur psihic. Oare de cat timp voi avea nevoie pentru a putea ierta? Oare e atat de usor sa ierti? Nu-mi putea parasi acest gand mintea in timp ce priveam asfintitul insangerat. Ah cat mi-as fi dorit sa ma cufund in el pentru a-mi arde toata deznadejdea. Plaja mereu mi-a oferit un confort anormal fata de alte locatii care ar putea fi denumite raiuri mediocre. Eram bucuros din singura privinta care imi era ingaduita: decaderea soarelui, transcendenta lui aparenta in pamant, in uman, in efemeritate, ma incalzea, imi provoca o senzatie asemanatoare orgasmului la nive

"O amintire buna este ca o dragoste fructificata pana la epuizare. O poti forta, insa cu cat o obligi, cu atat mai mult se indeparteaza. Insa daca esti rabdator, va veni singura in prezentul gand." de Why?...Because... Abrutizarea omului a fost provocata mereu de pierderea unor memorii ce ar fi insemnat o abjurare de la persoana, o abdicare de la ideal, o abnegare a timpului trecut, fara de care prezentul este o umbra infima si care ar reprezenta o abolire totala a viitorului. Amintirea este o samanta a pomului inflorit de gratie, de dorinta. Insa gvaltul cu care este tratata o personalitate anterioara ma surprinde in cel mai halucinant si deprimant mod. Ataraxia din viata mea anterioara ma inspaimanta, ma ingrozeste. Devenind un prezent, acel trecut ma hartuieste existenta, atancand-o cu acel dor naiv de inocenta si calmitate. Insa un regret este doar inca o secunda pierduta iar pierduta mea hidalgie reprezinta doar o nota surda in simfonia auzului ilogistic. Imprudenta st

"Ce grea si ce usoara trebui sa fie ultima zi a singuratatii, de acolo sentimentul ca nu suntem singuri atunci cand suntem abandonati de propria lume." de Why?...Because... Eu sunt povestitorul acestui jurnal, eu sunt cum s-ar spune eul autorului in actiunea ce va fi desfasurata in cateva scurte insa concise capitole. Fara elogii sau exagerari, ci pura, dureroasa si satisfacatoarea realitate. In urmatoarele mele ganduri va vor fi prezentate doar o traire a gandului ce s-a opus unei intregi lumi. Nici nu ne cunoscusem bine, insa deja incepeam sa ma simt detasat, detasat de ironia vietii, detasat de a-mi retine anumite gandiru, ea era scaparea mea din cufundarea intr-o singura entitate naiva. Asa incepu, ca fiecare alta istorisire romantica si povestea mea. Conversam de cateva zile, iar in seara aceasta, alaturi de alti cativa prieteni, ne propuseseram sa iesim. Dupa cateva tigari, un suc, si cateva rasete, am hotarat ca o plimbare pentru a incheia seara ar fi fost prielnic

"Nu te darui invidiei, caci prin acel pact vei simti tristetea ratiunii mele iar corpul tau se va prabusi sub greutatea umbrei aceleia ilogice." de Why?...Because... Invidia este sunetul pe care il producem pentru a ne demonstra apartenenta la acest sir de idioti care incearca fiecare a cuceri cate o bucata de umanitate pe care n-o vor dobandi niciodata in mod egal. Unul dintre noi se va razvrati implicit provocand o reactie in lant care va declansa invidia. Invidia n-o simtit, o primim. N-o capatam, o cautam cu atat de multa daruire incat in gasirea ei ajungem a ne demonta psihicul. Daca invidia ar fi personificata, ar trebui doar un simplu om pentru a o controla si folosi cu eficacitate, insa niciun om nu este simplu iar invidia sporeste diferenta. Noi suntem frunzele unui copac, sentimentele sunte crestaturile de pe frunze prin care ne hranim, iarna murim deoarece acele sentimente se retrag in incarcerarea renasterii. Nu am intalnit niciodata un om care sa nu aiba o aura

"Niciodata nu presupune ca ai scapat de aroganta, fiindca ea neobservata ne va adanci in regretul naivitatii." de Why?...Because... Umbre, suntem toti niste umbre si incercam sa ne gasim trupurile in acest vid lipsit de material. Toti ne evaporam si ne intrupam in imaterial, devenind o entitate la granita gandirii si asteptand a ne evapora din nou. Un ciclu blestemat al continuitatii gandului. Acum gandesc. La ce bun? Gandesc altii, o infinitate de "alti", nedefiniti, lipsiti de liberul arbitru. Si? Vreau sa traiesc. Vreau sa merg. Vreau sa simt? Nu, nu am nevoie de aceste placeri fizice daca pot gandi si explora. Nu vom ajunge la un capat deoarece acea granita nu suntem noi, traim in alt univers, intr-un univers bidimensional. Suntem clonele noastre in care ne propagam increderea prin minte. Nu trebuie decat sa ne imaginam intr-un numar mai mare decat un capat si ne vom regasi. Oare ne vom putea recunoaste? Suntem prea uniti pentru a ne desparti sau pentru a ne d