MV

Alunec în gol și amuțesc Pasiv de simțuri ce mă părăsesc Nările ce îmi inspiră O stare a copilăriei, clară Cu tălpi golătate tropăiam Câmpuri de brândușe aplatizam Scoarța-mi descopeream Colț și latură inspiram Recunoscând să fiu cuprins De tristeți îmbietoare Ce-mi bântuie coanele Izuri elizeice îmbată vârstele Cu rândul precum zilele Și-a trecut de-atunci Atingerea degetelor spoite lungi Pentru-acum insuflu siluete Cum am uitat să miros suflete? Parfumul sa-mi fie livră Pentru fin umăr învelit de-o buclă Singur simț ce am în piept Ce e corupt drept Pur nu are cum să fie De-mi înlătura lucidul Chiar de-ncerci ascuns să fii Îmbăiat în miresme aleatorii În final te incolțesc și odorul te demască Brusc atins tu sublimezi și-ți blestem evaporarea Chiar de-i vis sau făptuire Inhalez în fiecare lume Câte-un iz de amintire Îmi ajunge retrăirea Apoi revine treptat simțirea

A fi tânăr, imoral Rătăcind pe-un plai corai A fi uns cu parafină Pentru-o conservare deplină A fi dur, inveterat Libert si-n gând învederat A fi drăgăstos, rafinat Cu privirea desfrânat A fi temporar, lumesc Ție-ți ființa să-ndrăgesc A fi oxidat, circumspect Dor rărit să respect

Am plecat, iarăși pribeag Ochi mânjit țin în strânsoare Pe poteci ramificate, drumu-i bun pe fiecare Uite-ajung în șerpuire, la o stâncă cenușie Cum la baza-i, ma holbez Un șarpe mic, roș, botez El cu ochi de-obsidian Și cu creștet grizonant Să-l fac idol jinduiesc, cum pășesc De-a pururi să-l urmăresc Nu-mi îngăduie dorința În crevasă se retrage Îndoind genunchi și eu, poftesc Ca să-l mai privesc nutresc Șocul curios mă-ngheață Când aud surâsu-i larg Nu îi șarpe, ci balaur Zumzăie de zor din coadă S-azvârle... Ochiu-mi sparge-n graba poftei! Împietrit nu pot să lupt Și atunci se-ndeplinește Colții-n palma-mi și-adâncește Simt cum curge, prevestește Veșted trupul împlinește Cum durerea mă trezește Cuprind gâtu-i să-l sugrum Dar fiorul morții lui Îmi revarsă temerea Crima ce înfăptuiam Îndreptată asupra-mi Nu-i nevoie să-l determin Să-l clasific taxonomic Ar fi fost să fie brusc suicidul în vis, comic

Raiul era plaiul Călăuză pentru ființe dătătoare Ciobănașul edenului Bolte mari de fân străbat Cu alaiul animat Prin omăt de-un metru încumetat Cu patine făurite Răpind suflet de făget Avântat pe creste și coclauri Cu-alți iepuri și copoi Ascultând strigăte-n noapte Iară-n miezu-ntunecat Un varg mi-adulmecă lumina Colții-n geam și-i etala Presărând ale mele vise De-al silvanului etos Peste ani, cu stejar încălțat Schiind brav, neînfricat Un brad falnic coborâ Prevestindu-mi frângerea Mersul mi-l încetini Dar eu nu m-ămpotrivi Căci raiul era plaiul

Cand purced eu la drum Doar cu gândul mă îndrum Și pe străzi subit răsare Cate-un fir de alinare Dar eu vreau să plec călare Cu a lui lină mișcare Și palidă înfățișare Spre-un pământ de exaltare Unde-s fel și fel de uși Pe-un culoar încarouat Să deschid câte poftesc De-al meu egoism lumesc Să călătoresc pe nimbuși Solitar emoționat Să trec peste amintiri Iar privirea s-o scobor Peste filmu-mi pancromat Să resimt visuri trecute Și umbre umane abătute Ale arborilor coroane Ale mele posibile romane Vreau să plec și mai departe Unde vorbele-mi nu sunt deșarte Unic grai inculcat Ca-naintea turnului trufaș Și așa încălecat Gândesc cu melancolie L-amintirea că voi fi plecat

Adorm, frustrat pe sine-mi De patos mi-e plin gândul La carnea-ți cuget în rafale Scenarii nude ce roiesc Dar cum pun gean` pe alta Treptat în amiază te-ntrupezi Cu pieptu-ți larg tu mă droghezi Și-n poală ușor mi te strecori Femeie grea de eros Dorința mi-o indestulezi De coapsele-ți rotunde eu apuc Pe când proptită în genunchi Pantecu-ți lovesc cu-ardoare Cu fesele-ți pendulând Creieru-mi tulburi aprig Sămânță vrei în dar Iară eu semăn de zor...

”Tineri rămân cei care își aduc aminte doar de lucrurile frumoase, care pun accent pe doar.” de Vladimirescu Mihnea Mă aflu în delir, merg spre-o grădină miasma ei inspir și gândul îmi alină deodată văd, cu trupul dezgolit o creață floare jună, cu părul aiurit Cu ochii mă pătrunde, rânjind muscându-și buza s-apropie grăbit spre a-mi fura surpriza de om nedumerit Temut, eu mă retrag, dar n-o pot evita căci repezit m-apucă și-mi umple de căldură pieptul uscățiv, cu îmbrățișare-ai strânsă Nu-s capabil de mișcare, ci doar de-un tremur care dispare subit prin șoapta ei blajină privesc eu pe Morgana sau oare-i realitate? căci nu-mi pot stăpâni ardoarea instinctuală

”Uitând de materie, palpabilul devine trucul imaginației, perceput senzorial” Privesc roua așternută pe basaltul viu, cum răsuflă îngreunat. Smogul risipit e refăcut treptat de expirație. Părăsesc interiorul inert pentru o secundă, agitația motorizată îmi răstălmăcește atenția. Din atenție mi se desprinde un gând, întrupat în senzație. Oare cum să o transmit? Oare cum va fi primită și privită? Îi simt în jur dialogând, la fel de proaspăt ca atunci. Dar nu mi-e suficientă amintirea, vreau să mă cufund în detalii subminate de altul. Dimensiunea prezentă ia în considerare limitele mele. Nu pot simți entitățile ascendente, nu pot concepe gândurile paralele. Tumultul mi-e alinat, umanul e echivalent, încleștat în realitate. Torc și mă retrag în încăpere, cu același gând, sunetul dispare din lege. În cutia-mi preferată mă întind iar capacul cade lin. Devin unica voce, amuțită, în vid. În apropierea singularității am pătruns orizontul.