MV

E un vis care năzare Scos dintr-un fior, de îndepărtare Care vrea voință-n zare Să discearnă vrere-n vid Tot căzând gene, pe rupte Dănțuind, privind, dar mute Din tot ritmul, reținute Levitând, uitând de legi Care scurg praful din stele Și îngenunchează raze Condensează nebuloase Și elimină focoase Toate ionizate, ele Scaldă drumul cu sclipire Spre purtare și odihne Până ține-n loc pulsarea Apoi simț treptat tasarea

Sunt doar o frunză de toamnă, târzie Una dintre cele cu stipele grele De pe ramuri perecheate arareori alternate Căci e-o altă plinătate când întinzi brațe crenate Și îmbrățișezi pe săturate, în adiere, corpuri imparipenate Când simți umplerea, bâiguitor, a cloroplastelor cu umor Înălțat, încrezător, te crezi falnic sicomor Dar trec zile și se-adună nori ce prevestesc și tună Bat rafale și întind până eșența ți-o desprind Iar în tine încep și consumă, gale ce cresc cu ranchiună Până-ți lasă-n loc genună Care se inundă-n ghioc cu fatidicul taroc Seva dulce-odat creată, întărind scoarța zgâncoasă E o clipă nefirească, ce se scaldă-n raze moi Inspirând îneci stomate și vezi rostul infecund Al însămânțării rod secând, geaba muguri, vechi și noi Și n-ai strop să strigi, să-ndrugi Și nici vrere de zălugi Care-ți iau țel și destramă Drugi, vandrugi și tumurugi Asta înseamnă o frunză de toamnă, sângerie, ce prin consum se damnă