MV

"Hai să alergam întunericul împreună, dacă pleci atunci voi dispărea și eu..." Atâția ani...Chiar atât de mulți au trecut de când sfârșitul s-a transformat în început? Oare încă mai trăiesc această poveste de dragoste ce atunci părea a fi atât de ireală, atât de improbabilă, atât de nesigură, atât de dulce...În ziua aceea mă pregăteam pentru bal. O plăceam, însă voiam să evolueze în altceva, ceva mai profund, mai abisal...Ajuns acolo am așteptat-o în hol ceva timp însă într-un final am plecat în sala sperând să apară la un moment dat. Trecuse ceva timp și eram îngrijorat, nu apăruse, însa tocmai când mi-am întors capul am văzut-o, la 10 centimetri de mine, îmi zâmbi ușor, însă ochii o trădau, puteam citi că și ea așteptase cu nerăbdare reîntâlnirea noastră. Emoționați ne-am îmbrățișat, spunându-mi că era să nu ajungă din cauza unei mici probleme cu biletul ei...Am vizionat balul timp de jumătate de ora, după care i-am propus să mergem să fumăm o țigară, în liniștea întuner

Ochelarii? Da. Țigările? Da. Plecam în excursie, verificând încă o dată rucsacul și geanta observând conturul unei cărți în buzunarul de jos al rucsacului. Era "Strategii" o carte despre moralitate, o carte universală, o carte ambiguă, o carte despre egoism...Și care-i cu adevărat problema cu egoismul? Și egoismul poate fi uneori moral. Uneori nu e bine să fim chiar atât de altruiști. Am descoperit asta de curând când te-am întâlnit. Te voiam numai pentru mine, te doream, de fiecare dată când te zăream o îngrijorare teribilă mă acapara și nu mă mai puteam stăpâni, nu puteam să stau fără a intra într-o conversație cu tine. ...Într-un final am încuiat ușa, întâlnindu-mă cu ea, îmbrățișându-ne ca înainte și plecând amândoi spre capitolul neterminat al epilogului...

Lună plină, frig, zgomot, astea sunt lucrurile permanent existente, vizibile de la geamul apartamentului. Stăteam, reflectând la întâmplările trăite în ultimele zile ale săptămânii acesteia. Uneori eram frământat de prea obișnuita situație de a alege între ce este etic și ceea ce ar conduce la exaltarea mea, la fericire. Din fericire am descoperit că cele două se pot întrepătrunde formând o decizie unică, un tot...Tresărind i-am simțit prezența. Îmi zâmbea în întuneric, ochii ei radiau în lumina lunii, schimbându-și culoarea. Mă așeză pe scaun, stând pe genunchii mei. În câteva secunde eram lipiți unul de celălalt, neputând fi despărțiți. Strivindu-ne buzele, ne-am apropiat și mai mult, ca și cum am fi fost o singura ființă. Singurul lucru pe care mi-l amintesc a fost că m-am trezit lângă ea dimineață, cu buzele mușcate, însă o plăcere incomensurabilă.

"Cred în acel Dumnezeu care se manifestă prin armonia legilor universului, nu într-unul care se ocupă cu destinele şi faptele omenirii." de Albert Einstein În orice măsură doar timpul, din nou, poate grăi în acest caz. Îmbrățișați în frigul aspru, Încercam sa ne apropiem cât mai mult. Nu puteam să-i simt inima, însa a mea era într-o stare euforica pe care nu o mai simțisem până atunci...Ce însemna asta? Doar simțind-o lângă mine m-a făcut să realizez cât de importantă și pură este viața, cât de frumoasă, cât de ininteligibilă...

"Diferența între falsele amintiri și cele adevărate este aceeași ca și cea în cazul bijuteriilor: cele false arată întotdeauna ca fiind cele reale, cele strălucitoare..." de Salvador Dali Poate că am uitat de timp, însă el nu a uitat de mine. Mă privește, încearcă să mă controleze, însă este oprit de o bariera impenetrabilă, cea a rațiunii. Conștientizând că voi muri într-un final ignor cu desăvârșire timpul, fapt ce îl determină să mă distrugă. Însă iar este oprit, de data asta de limitele lui. Nu se poate atinge de oameni atâta timp cât avem capacitatea de a ne schimba destinul,nu numai o dată, ci de mai multe ori. Privește-mă, studiază-mă, nu mă vei cunoaște niciodată, nu vei putea nici tu cum nu a putut nici timpul să treacă de bariera mea. Doar dacă...Oare vei putea? Da, tu și numai tu ai putea. De ce? Fiindcă tu faci parte din mine, mă cunoști deja, îmi știi secretele, durerile, fericirile...Agonie, rămâi cu mine în "scenariul" acesta, până îmi voi fi termi

"Ia-mă, eu sunt drogul; ia-mă, eu sunt halucinogenul..." de Salvador Dali Călătoriile se sfârșesc la întâlnirea îndrăgostiților. Așa s-a sfârșit și călătoria mea singuratică în acest spațiu virtual. Oare aș fi crezut la începutul acestui semestru că se va întâmpla? Cu siguranță că nu, poate doar mi-aș fi imaginat, dar nu aș fi crezut. Acum știu asta, fiindcă trăiesc chiar în acest moment fericirea regăsirii unui suflet cu care să-mi împărtășesc în sfârșit secretele. Înconjurat de fum, privesc spre pământul îndepărtat de la etajul șase al apartamentului. Oamenii trec neștiind că deasupra lor, o prezență, o vietate, îi urmărește. Nemulțumiți de viață, de acest ciclu temporal pe care suntem nevoiți să îl parcurgem, speră la altceva...Aiurea, nu putem avea decât ce ne dăruim sinelui. Și asta va fi posibil doar în timp. Limitat și restricționat, terifiant și comestibil...Agonia e persistentă...

"Primul om ce a comparat pomeții unei fete cu un trandafir a fost evident un poet; primul ce a repetat această afirmație a fost probabil un idiot." de Salvador Dali Citeam rapid rândurile micuțe uitându-mă câteodată la pagina curentă, pentru a ține evidența. Stăteam în dreptul geamului, privind ploaia ce masca peisajul obișnuit al orașului. Deși atmosfera era de o monotonie teribilă, simțeam ceva extraordinar în legătură cu ea. Am început să mă plimb prin cameră găsindu-mi diverse activități. În final, scaunul părea a fi singura mea soluție.Pianina stătea în spatele meu, solemna și tăcută, parcă nu îndrăznea să interpreteze un cântec singură. Ah, arta, etern seducătoare și mistuitoare. Inconștient începusem a-mi plimba degetele pe pianină, parcă vrând să se metamorfozeze, să se transforme în om și să mă răpească, în altă lume, în alt univers, departe de incompetența și incapacitatea omului de a înțelege...Doar bunul gust are puterea de a steriliza și este întotdeauna primu

"Am o gândire Deliniană: singurele lucruri de care nu se va sătura lumea niciodată sunt lucrurile scandaloase...." de Salvador Dali Stăteam pe spate, privind-o, încercând să înțeleg ce mă atrăgea atât de mult la ea. Era frumoasă, mulți o spuseseră, însă mai deținea o calitate pe care o prețuiam: caracterul ei licențios...Se cațără deasupra mea, sărutându-mă încet, provocându-mă. Eram gol, rușinat de trupul costeliv pe care îl păstrasem din adolescența. Îmi spusese mereu că nu aș fi putut arăta mai bine de atât, însă cred că o spunea și pentru a mă face să mă simt în largul meu. În seara aceasta decisesem să facem ceva mai extrem, care să ne facă să simțim ceva ce nu am mai simțit până acum. Prefăcându-ne că jucam un scenariu dintr-un film porno am început să o stimulez, era legata de pat cu niște cătușe roz, care erau însă puțin mai mari decât mâinile ei. Aici nu funcționase așa bine cum plănuisem. Jucam rolul bărbatului gelos, iar ea al femeii supuse. Icni în momentul în

"Pentru a obține un respect de durată, este un lucru bun, dacă deții talent, să dai, în tinerețe, un șut în bărbia societății pe care o iubești. După aceea, fi un snob." de Salvador Dali Oare este cineva care ar înțelege valoarea acțiunilor mele? Oare ar putea cineva să îmi dea jos masca și să vadă, să se cufunde în cunoștințele mele, și să-mi afle cele mai ascunse secrete? Aripile mele au fost arse de mult de suferința, acum merg, încerc să zbor, nu pot...Gaura neagră din inima mi-a absorbit toate sentimentele, făcându-mă să simt numai răul din această lume. Însă ceva s-a întâmplat, ceva ce n-am înțeles până acum. Printr-un miracol, gaura aceea a dispărut, devorându-se pe sine, lăsând în urmă toate trăirile mele, toate amintirile fericite, tot...Condamnat să străbat pământul pentru totdeauna, aștept ziua când cineva o să vină și îmi va vindeca aripile. Sau poate...Nu, greșesc, cum am făcut întotdeuna, încercând să mă reabilitez uit însași principiile acestei lumi, încălcâ

"Auzeam o voce...Mă făcea să mă simt protejat, protejat de restul lumii, protejat de concepțiile ilogice ale omului despre viață, moarte, bine, rău...Ciudat, mă simțeam cald, parcă eram îmbrățișat de cineva, dar cine? Nu-mi puteam deschide ochii, o lumina puternică îmi interzicea acest lucru. În final am decis a ceda luminii și am început să mă cufund în vid..." de Vladimirescu Mihnea Inițial plănuisem să-mi petrec ziua liniștit, fără nici o grijă, departe de prea multă lume. Ce pățisem? De ceva timp, mă chinuia ceva, însă nu știam ce. Era ca și cum aș fi fost îndrăgostit, însă nu eram, nu, aș fi știut imediat, mi-aș fi dat seama. Întrebările năvăleau ca un tsunami în mintea mea. Mă uitam spre picătura de apă care încerca plină de disperare să se desprindă de burlanul ruginit. Un vierme țipa de durere pe măsura ce niște pui de vrabie îl devorau, sfâșiindu-i pielea. Ce pățisem? Oare reușisem să mă îndrăgostesc cu adevărat? Nu-mi puteam lua gândul de la suferința insuportabi

"Trebuie să mai confesez ceva...Sunt prostul tău. Toată lumea a făcut ca lanțurile lor să se rupă, ținându-te în brațe. Ai fost născută să reziști, sau să fii abuzată? Aveam nevoie de un alt loc în care să mă spânzur fără nodul tău. Mi-ai dat ceva ce nu aveam. Dar n-a avut nici un rost. Prea slab pentru a mă da bătut, prea puternic pentru a pierde. Inima îmi este încarcerată. Dar voi scăpa. Gândurile mele mi-au dat viața sau moartea. Însă nu pot să aleg. Jur că nu mă voi da bătut. Refuz..." Întotdeauna am refuzat să folosesc pe cineva sau să fiu folosit. Din păcate doar fiindcă am refuzat nu înseamnă că nu mi s-a întâmplat. Eram folosit din cauza sufletului meu, din cauza inocenței mele, de atunci, din cauza sufletului meu necopt. Însă acum s-a terminat, am reușit într-un sfârșit să mă eliberez, cu mare durere, de lanțurile tale, ce mă țineau încătușat de inima ta intoxicantă. Sunt liber acum, liber să îmi îngrijesc zgârieturile și vânătăile provocate de dragostea oarbă. A

"Cuvinte pe care le-am spus, au crescut în gândurile mele, mi-au colorat mintea, m-au adormit cântându-mi. Amintiri pierdute, au crescut în copaci acoperind ușile, înghițind cheile. Spuneam că am uitat, însă am mințit. Vise pe care le-am avut, se rezuma în mintea mea. Chiar am crezut, strigătele frunzelor? Am regretat? Oare vom uita?..." Stau, mă uit pe fereastră la ceața de dimineață. Era atât de plăcut să fiu ascuns, să fiu singur, de negăsit, în ceața mistuitoare. În drum spre scoală am decis să fac un ocol să-mi iau o cafea. Melodia ce-mi răsuna în căști îmi amintea de atât de multe lucruri. Atât recente cât și vechi, toate vrând parcă să mă invite să dansez cu ele, să le mai trăiesc încă o dată. Mă așezasem pe o bancă, admirând oamenii, muzica parcă răsuna peste tot, făcându-mă să simt o fericire imensă, însă și o tristețe abisală. În acest moment era lângă mine. Îi zâmbeam, știa că sunt fericit, îmi zâmbi înapoi. Îmi dădu jos ochelarii și mă sărută. Abia făcuseră con

Aproape adormisem la oră din cauza liniștii și a oboselii. Am reușit într-un final să rămân treaz destul timp cât să se sune de ieșire. Până când a venit ea și m-a luat deoparte. I-am zâmbit, știam că este timpul. Am luat-o în brațe și ne-am luat rămas bun, așa cum știam noi mai bine. Cu un ultim, prim sărut. Buzele mele căpătaseră un aspect roșiatic după incursiunea de mai devreme. Am decis să-mi prelungesc pauza. Rămăsesem cu o prietenă care ajunsese la aceeași concluzie ca și mine. Șoferii care treceau pe lângă noi se uitau cu ochi bulbucați, ca și cum ar fi încercat să ne pulverizeze cu niște raze invizibile. Evident nici noi nu aveam o poziție tocmai obișnuită. Îmi era dor, dor să fiu întrerupt de ea, dor să fie lângă mine. Ha, încă o oră trecută, încă un minut pierdut, și încă o secunda care se formează. Aroganța se strecoară în noi în timp ce iubirea zace plictisită pe covor jucându-se cu viața. Agonia stă la geam uitându-se după băiatul cu părul alb și ochi căprui...

"Gândește-te în pat, noaptea, treaz, la viață. Vrei să fii diferit? Încearcă să lași adevarul să se scurgă, bătăliile tale din copilărie. Fiindcă este doar un joc...E timpul să uiți despre trecut. Să speli întâmplările ce s-au petrecut. Ascunde-te în spatele unui chip gol. Nu te aștepta să se întâmple la fel de fiecare dată. Toată lumea se uită la mine. Ma învârt în cercuri, marcat în timp ce deznădejdea mea se intensifică. Trebuie să-mi amintesc faptul că este doar un joc..." Încă îl mai simt...Cuțitul acela din inimă pe care l-ai lăsat când ai plecat din viața mea. A rămas aici, cicatrizat și încarnat...Pană de curând, când inconștient l-am scos, plin de sânge, de regrete, de iubire apusă...Nu știam la ce să mă aștept, însa rana s-a închis, lăsându-mă să continui povestea. Bătând din nou, inima mea și-a spus cuvântul când am cunoscut-o. Oare e posibil, oare voi reuși? Numai viața îmi va spune. Îngropat în propria-mi disperare, am uitat complet de iubire, de fericire, pân

Ce zi...O zi pierdută, irosită. De ce? Din cauza inimii mele. Confuz, hipnotizat am lâncezit toată ziua, neștiind ce să aleg. Din nou am fost cuprins de teamă și nesiguranță, din nou umilit de propriile-mi sentimente, încerc să mă stăpânesc însă nu pot deocamdată. Nu înțeleg, de ce acum, de ce tu? Timpul îmi va spune, însă nu mai am răbdare, te rog curmă-mi suferința și spune-mi de ce!? Fumez, mă liniștesc. Adevărul dur mă devorează, mă savurează, mă insultă. Inima încearcă să-mi spună din nou ceva. Ceva ciudat, nostalgic. Ce este? Ce s-a întâmplat? Am primit sentimente, ah drage sentimente, vă urăsc, vă iubesc, vă duc dorul...Mândria m-a cuprins din nou. Credeam că îmi pot stăpâni sentimentele însă corpul mi-a dovedit că nu este așa în această perioadă. Am devenit slab, bariera mea distrusă, inima mea bate, bate, încet și suferindă. Încă o țigară. Caut tăcerea nopții ca să plâng...

"Ceva îmi intra în cale, ceva e pe cale de a crăpa. Voi încerca să-mi găsesc locul în scenariul vieții.Pe când ard încă o pagină. Pe când mă uit în spate, încă încerc să-mi găsesc locul în viața. Așa că spune-mi cum ar trebui să fie. Disperat mă voi înfiora, aștept de atât de mult timp. Nu exista dragoste. Voi muri pentru oricine, ce am devenit?..." În ultimul timp am acționat în privința destinului meu mai mult decât de obicei. Cu ce scop? Pentru a sfârși ciclul interminabil și incontestabil al singurătății...Ha!De parcă aș putea reuși vreodată să modific destinul tuturor. Aiurea, nici măcar nu ar trebui să consider o astfel de acțiune. Irațional, mă sting încet. Din cauza ta, din cauza vieții, a iubirii, a singurătății, a fericirii...Viața, curva universală și imorală, va încerca mereu să ne determine să păcătuim, să gustăm plăcerea interzisa, provocându-ne să "înnebunim", să trăim iluzia supremă...Conduși de o ființa ascunsă, izolată. Aspir la mai mult, chiar

"Ştiu că ai suferit. Însă nu vreau să te ascunzi. E rece și nepăsător. Nu te voi lăsa să dispari...Adormită, te voi face să te simți pură. Ai încredere în mine, poţi fi sigură. Îți înșeli iubiții. Te prefaci a fi haină și divina. Poate ești o păcătoasă, însă inocența ta îmi aparține. Te rog, arată-mi cum se face. Tachinează-mă, tu eşti aceea..." Noapte, artificii, prea multă lume, prea frig, prea puţine ţigări rămase până dimineaţă. Stăteam în copac admirând stelele de pe cer, nu mă interesau sclipirile ocazionale în noaptea eternă. Nici nu știu de ce venisem cu ei de fapt, poate doar pentru a scăpa de monotonie? Sperând că voi întâlni ceva interesant? Mă simțeam nelalocul meu, ca și cum m-aș fi născut în altă eră, una nepotrivită. Am coborât, luxându-mi piciorul în proces. Nevoit să mă sprijin de copac din cauza durerii mi-am ridicat din nou privirea. Nici o schimbare. De ce? De ce oare era făcut asa?...Nici nu ar trebui să-mi pun această întrebare deoarece știu deja răsp

"Plin de frică, întotdeauna limpede. Voi fi aici, luptând pentru totdeauna. Curios, veninos, mă vei găsi urcând în rai. Nu contează, întoarce timpul, vei fi bine...Lasă-mă în urmă. Doare doar o dată, sunt doar oase rupte. Ascunde ura din tine...Arată-mi cum e, să visez în alb și negru ca să pot pleca din această lume diseară. Țin prea strâns, respiră suflarea vieții, ca să pot lăsa în urmă lumea..." Asteptam afara, ploua, frig, inauntru era petrecere insa nu voiam sa asist la betia si isteria celor care intrecusera masura. Eu eram cel care statea intotdeauna pana la sfarsit si ajuta la "salvarea victimelor" si la curatenie. Simtit o mana pe umar am tresarit, era doar ea. Isi lasa capul pe umarul meu ghemuindu-se cat mai aproape de mine. Desi eram amandoi imbracati gros, afara era o atmosfera polara, vantul putea fi simtit pana la oase. Ma intreba daca ma simt bine, de ce nu sunt si eu inauntru, distrandu-ma? Ma stia prea bine, nu mai trebuia sa-i raspund ca sa-si

"Stea moartă, strălucește...Aprinde cosmosul. Nu mai am suflare. Zidurile mă înconjoară. Zilele trec, dă-mi un semn...Vino înapoi la sfârșit, pastorul damnaților. Lumina zilei moare, stinge cerul.Îi pasă cuiva? E cineva acolo? Ia viața aceasta, sunt gol pe dinăuntru. Te simt cum te ofilești. Nu mai sunt pierdut, nu mai sunt același. Te vad cum pieri. Te voi ține în viața dacă îmi arăți calea. Pentru totdeauna cicatricile vor rămâne...Mă destram, lasă-mă singur în întuneric." Cunoașterea...Atât ne străduim să cunoaștem fiecare adevăr și fiecare secret al acestei lumi. Însă uităm în decursul timpului ce este mult mai important: cunoașterea de sine...Punându-mi ochelarii am început să mă gândesc la această așa zisă "cunoaștere" de sine. O fată mi-a spus cândva că sunt, folosind cuvintele ei, "super". Oare așa să fie? Masca mea invizibila se destrămase când făcuse contact cu privirea ei, nu mai puteam ascunde sau ignora nimic, pur și păgân m-am destăinuit e

Unde rămăsesem? A da urma să vă povestesc amalgamul de gânduri care îmi provocau insomnie de atât de mult timp...Începuse cu un "Te-am supărat?" și s-a terminat cu un "Să mergem". Vocea îmi tremura, trebuia să mă liniștesc neapărat deoarece nu mai puteam sta în picioare din cauza frisoanelor. Când în sfârșit m-am plecat în genunchi de durere nu m-am mai putut abține și am izbucnit în plâns...Mi-am revenit după o perioadă de timp și am continuat să merg pe drumul singuratic, cel pe care l-am parcurs de atât de multe ori. Când am ajuns la cabană nimeni nu m-a întrebat de ce am lipsit atât. M-am dus în bucătărie. Se așeză lângă mine și am început o conversație lungă și serioasă. Părul negru, ochii albaștrii, sânii ei erau de mărimea potrivită iar buzele ei ma incitau atât de mult încât îmi venea să le strivesc sub ale mele cu atâta ardoare. Peste vreo oră și jumătate ea se îmbătase însă eu eram încă amețit doar...M-a rugat s-o duc in camera. Era uşoară ca un fulg, am

"Fă o fotografie, va fi ultima.Nici banii și nici oamenii nu ma pot ține aici.Nu am trecut, am doar o șansa. Tu ești ceea ce-mi doresc? Sau doar noțiunea de a-ți îmbrățișa inima pentru a-mi crea o cale de scăpare. Te apropii din ce în ce mai mult. Nu suntem triști niciodată deoarece nu ne putem permite. Ploaie, risipește-te, vino înapoi altă zi. Tot pământul așteaptă soarele..." Aerul rece îmi bătea fața, făcându-mă să mă simt înghețat și degerat. Fumul ce mă înconjura mă făcea să mă simt în mijlocul unui foc de tabără...țigara ardea încet pe măsură ce trăgeam din ea, făcându-mă să mă plictisesc din cauza timpului petrecut pentru o singură țigară. Miezul nopții, fumam la geam și încercam să adorm dar fără nici un rezultat. Admiram cerul acoperit de nori, parcă acaparând toată planeta, închizând-o într-o minge neagră fără nici o scăpare...Ziua ce mă aștepta nu putea veni mai repede iar eu nu puteam ajunge înainte deoarece timpul mă restricționa. Întotdeauna am vrut uneori s

"Te lupți cu mine, am picat plat pe fața mea solitară. Aflând în sfârșit că trăiam fericit.Grație vieții pe care am găsit-o. Se destramă...Nu știu ce e real dar e ușor să mă distrugi. Viața e îneacă-te sau înoată. Dragostea e orbitoare, nu poți supraviețui...Nu știu ce vreau să ajung, dar pot arăta că trebuie să vad asta. Nu este timp de minciuni și lupte inutile...Sunt de partea ta. Putem sa ducem o viața cu pace și fericire? Nu cred...Nu neg, sunt speriat de a pierde lucrurile pe care le iubesc. Sunt în control. Toată lumea îi așteaptă aici pe toți...Lăsați-mă singur. Asa se va sfârși..." Plictiseală? Mai mult depresie. Totuși nu înțeleg cum poți suferi de plictiseală, o boală gravă și extraordinară care nu este prezentă decât la unele persoane...Am fost influențat de persoane pe care le iubeam, pe care le adoram.Însa eu am continuat crezând că voi avea parte în sfârșit de fericire. Dimpotrivă ajunsesem să-mi sfărâm corpul, sufletul...Și știți cum am început? Voiam doar

"Nu mai am nimic de dat, am găsit sfârșitul perfect.Ai fost creata pentru a împrăștia suferință, dispari in pământ...Deodată toate luminile se sting, lasă eternitatea să mă tragă în jos...Voi lupta pentru o ultimă suflare, voi lupta până la capăt. Lasă-mă singur, dă-mi drumul. Totul este albastru și rece, cerul negru va arde...Dragoste, trage-mă în jos, ură, înalță-mă. Întoarce-te, nu a mai rămas nimic. Dulce agonie, dă-mi drumul. Suferă încet, chiar trebuie să fie așa? Nu mă îngropa, inamic fără chip. Regret atât de mult, chiar trebuie să fie așa?Dulce agonie...Nu mai simt nimic." Frig...prea frig.Stăteam asaltat cu săruturi dulci, rezonând parcă prin răcoarea nopții.Original nu avusesem nici o intenție de acest fel dar cu timpul am ajuns să dezvolt aceste sentimente, le hrăneam în fiecare zi cu speranță, speranța că poate voi fi găsit în sfârșit perfecțiunea privită prin chipul unui adolescent de cincisprezece ani...Dar din păcate n-a durat mult...Era atât de minunat să

"Nu pot să șterg lucrurile tâmpite pe care le-am zis de atâtea ori totuși m-am străduit de fiecare dată să gasesc calea potrivită. Și uite-mă aici, luptând, încercând să-mi ascund rănile. Drumul singuratic, cel pe care ar trebui să încerc să merg.Voi fi acasă în seara asta...Răsuflă și domol spune-mi adio..." Pe când stăteam azi in spatele școlii, fumând o țigară și conversând cu niște colegi, mă gândeam la tine...La cum imi dai viată, cum mă distrugi pe dinăuntru. Te simțeam, încercând să-mi explici că poți să mă distrugi, să mă ștergi din acest scenariu prost realizat numit "viață". În ultimul timp te-ai jucat cu viața mea într-un mod barbar...Mi-ai deschis anumite sentimente pentru o prietenă pe care o credeam doar atât, însă ai trebuit tu să te strecori în sufletul meu și să mă faci să iubesc...Un sentiment care aș fi vrut să rămână ascuns cel puțin pentru câteva luni...Însă îți sunt și recunoscător deoarece mi-ai dat puterea să aleg. În sfârșit eu te voi con

Când soarele o să apună peste inima mea intoxicată de durerea cruntă a iubirii atunci poate că voi putea sa te privesc fără să plâng, fără să îmi rup încă o fâșie de carne din inimă și să regret încă o eternitate...Oare cât o fi trecut? Un an? Zece? O mie?...Azi încă mai simt isteria din timpul înfloririi mele. Eram încă pur, de abia trăsesem primul fum de țigară și amețisem. Nu mă mai simțitsem așa niciodată..Făcusem un lucru interzis, o blasfemie? Dacă da atunci a fost îngrozitor de interesant. Mă despărțisem de prima mea iubita tocmai din acest motiv. Nu am așteptat și totuși după mai puțin de trei săptămâni eram deja înfiripat în probabil cea mai importantă relație din viața mea, credeam atunci. Dar nici aceasta n-a durat, dimpotrivă a lăsat cicatrici vizibile și azi pe expresia feței mele sau în interiorul pieptului meu...Și așa mai departe...Până azi. Atunci, în zilele acelea, poate aș fi gândit altfel dar nu și azi. Astăzi aștept...Atunci poate...astăzi nu...

Viața mea , a noastră, a oamenilor este...ce este de fapt viața? Nici eu nu cunosc definiția concreta dar mulți presupun că suntem născuți pentru un scop anume, că avem un destin atribuit încă de la începutul timpului care nu poate fi schimbat. Eu neg această afirmație și îmi spun: Cum ar fi dacă aș fi făcut x?Oare ce s-ar fi întamplat dacă aș fi încercat y?. Ideea este că destinul nu este stabilit, este variabil și fiecare secunda fiecare acțiune a noastră pe care o îndeplinim în cursul efemerității noastre îl poate modifica. Care este adevărul? Nimeni nu poate știi. Temători unii oameni încearcă de-a lungul vieții să deslușească răspunsul. În final au ajuns la același adevăr absolut ca și mine: viața este totul pentru noi de aceea ne îngrozim de moarte, ne temem să pierdem, facem tot posibilul ca să împiedicăm așa zisul destin să ne controleze... Ininteligibilă și crudă, viața ca și iubirea nu poate fi ilustrată sau descifrată...doar simțită și trăită...

Întotdeauna am crezut sau probabil am auzit ca dragostea este indestructibilă, că este cel mai puternic lucru, inexhaustiv... Am trecut și eu prin perioada aceasta numită "dragoste" și am descoperit că mai are o față, cea a durerii crunte și inexplicabile. Am trecut repede peste această dezamăgire deoarece alți oameni mi-au acaparat total viața: prietenii mei. În ultimul timp , pot spune, am avut plăcerea de a cunoaște multe persoane și m-au ajutat să-mi dau seama ca nu eram singurul dezamăgit de acest sentiment vast și etern. Ei și acum ajungem la partea interesantă...De ce?...Simplu, fiindcă așa l-am creat noi, așa ni l-am imaginat, așa l-am modelat. Pe de o parte hipnotizat de fericirea supremă, pe de altă parte acaparat de o îngrijorare teribilă...