MV

”Tineri rămân cei care își aduc aminte doar de lucrurile frumoase, care pun accent pe doar.” de Vladimirescu Mihnea Mă aflu în delir, merg spre-o grădină miasma ei inspir și gândul îmi alină deodată văd, cu trupul dezgolit o creață floare jună, cu părul aiurit Cu ochii mă pătrunde, rânjind muscându-și buza s-apropie grăbit spre a-mi fura surpriza de om nedumerit Temut, eu mă retrag, dar n-o pot evita căci repezit m-apucă și-mi umple de căldură pieptul uscățiv, cu îmbrățișare-ai strânsă Nu-s capabil de mișcare, ci doar de-un tremur care dispare subit prin șoapta ei blajină privesc eu pe Morgana sau oare-i realitate? căci nu-mi pot stăpâni ardoarea instinctuală

”Uitând de materie, palpabilul devine trucul imaginației, perceput senzorial” Privesc roua așternută pe basaltul viu, cum răsuflă îngreunat. Smogul risipit e refăcut treptat de expirație. Părăsesc interiorul inert pentru o secundă, agitația motorizată îmi răstălmăcește atenția. Din atenție mi se desprinde un gând, întrupat în senzație. Oare cum să o transmit? Oare cum va fi primită și privită? Îi simt în jur dialogând, la fel de proaspăt ca atunci. Dar nu mi-e suficientă amintirea, vreau să mă cufund în detalii subminate de altul. Dimensiunea prezentă ia în considerare limitele mele. Nu pot simți entitățile ascendente, nu pot concepe gândurile paralele. Tumultul mi-e alinat, umanul e echivalent, încleștat în realitate. Torc și mă retrag în încăpere, cu același gând, sunetul dispare din lege. În cutia-mi preferată mă întind iar capacul cade lin. Devin unica voce, amuțită, în vid. În apropierea singularității am pătruns orizontul.