MV

 "Acolo nu era nimeni-şi a fi nimeni era tot ce visa." de Paulo Coelho    De ce cobora atât de jos asupra mea? De ce numai asupra mea? De ce nu şi asupra altora? Siluit să port arsurile regretelor şi lacrimile doborâte de greutatea faptelor mele. Mă cobor în faţa ta, distruge-mă, contorsionează-mă, fă-mă să fiu pe placul tău. Însă te rog nu te debarasa de mine în iadul dumnezeiesc. Atât de multe fapte dezolatoare, atât de puţine fericiri. În fond eu am acţionat în privinţa dezamăgirii sinelui meu. Cine sunt eu? Sunt ce am fost creat, ce am devenit, ce voi deveni, ce voi vrea, ceea ce vei distruge din teamă, teamă de sine. Distruge-mă atunci, voi reveni, sub alt vis, sub altă deghizare, şi îţi voi pătrunde realitatea, o voi altera, mă voi înfrupta din cărnoasa plăcere a amorului aburit. Văzut prin geamul îngheţat voi dispărea mereu, aşa cum cei o sută de sori vor apune într-un final...

 "Viaţa este durere, fiindcă e încadrată într-un ocean de iluzii şi, în acelaşi timp, viciată de ignoranţă." de Mircea Eliade    Viaţa este ca un labirint cu încăperi multiple în care se află aşezate mese, unele mai mari altele mai mici. Mâncându-ne calea afară din labirint unii dintre noi realizează cu stupoare că acela este sfârşitul, că acea cale singuratică va însemna finalul odiosului drum. Însă chiar vrem să plecăm? Câţi nu ar fi dat pentru încă o viaţă, încă o şansa, să mai trăiască. Câţi nu ar fi plecat însă în întuneric pentru a scăpa de oroare. Moartea este atât de simplă, atât de plictisitoate, fără să putem cunoaşte niciun detaliu despre ce va urma. Oare vom trăi înafara vieţii? Sau ne vom devora pe noi înşine în umbra abisului? Viaţă, atât de nesigură, atât de apăsătoare, de atrăgătoare. Cine ar fi crezut că aceasta nu va fi scopul nostru ci doar mijlocul prin care noi putem să ne mişcăm, să "trăim". Nu aş putea omite timpul, indescriptibil, enervan

 "Cei care nu mă plac se împart în două categorii: cei proşti şi cei invidioşi." de Johnny Depp    Pe bloc, aşteptam un semn, un semn care să întrerupă aşteptarea, un semn care să mă ilumineze. Oare de ce noi oamenii suntem atât de seduşi de aşteptare, de ce nu putem acţiona, nu este spus că avem voinţă proprie, că suntem liberi? Ce libertate e aceea ce ne înşală în fiecare zi, care ne "protejează" privirile de acel adevăr. Am fost creaţi pentru a observa, nu pentru a trăi, nu pentru a iubi, ci doar pentru a observa. Ce? Pe noi înşine. Totul se schimbă, este inevitabil. Cei care nu vor recunoaşte niciodată asta se vor îneca în întuneric captivi iluziilor perfecţiunii. Nu trebuie să ne fie frică de perfecţiune deoarece nu o vom atinge niciodată.

 "Sexul implică o profundă îngustare a conA­stiintei, o coborâre adânc sub convenţiile sociaA­le şi etice, o eliberare de tabu-uri, de dezgust, o căutare a plăcerii în interzis şi perversiune." de Mircea Cărtărescu    Unii mă consideră pervers prin faptul că vorbesc despre acest act sexual, incitant şi obscur. Însă de fapt ce nu reuşesc să vadă este adevărata faţă a sexului. Prin faptul interesului meu despre fizic eu încerc să fac lumea să se cufunde în gând, să raţionalizeze fiecare secundă de delectare, fiecare secundă în care se gândesc la dezgustătoarea savoare a poftei trupeşti. Pentru a putea însă a înţelege un astfel de sentiment trebuie să ne eliberăm de conştiinţă, să ne renunţăm, să parcurgem trăirile unui univers ascuns şi profan. În decursul actului nimicitor de atrăgător unul devenind ei simt de fapt o plăcere distructivă, o plutire inefabilă şi o fericire chinuitoare. Fie simţit şi savurat prin căi abrupte şi dulci. Cu cât mai grea trecerea în nimic cu atât

"Viaţa e o trebuşoară mai complicată decât îşi închipuie creierele noastre de muscă." de Mircea Cărtărescu   Mă plimb dealungul acoperişului, aruncând din când în când câte o privire în jos la siluetele indescifrabile de pe stradă. În unele momente ale vieţii mele am fost nevoit să contemplez scârbita atitudine a omului. Ne mândrim a fi cele mai inteligente creaturi din univers însă câteodată suntem înşelaţi chiar de propriile noastre acţiuni. Oripilaţi de câte acte odioase putem comite. Încercăm să ne demonstrăm că ne înşelăm amarnic, că de fapt avem controlul total. Însă această teorie este atât de scurtă pe cât este de idiot formulată. Induşi în eroare chiar de semenii noştrii noi ne lăsăm călăuziţi, asemenea oamenilor orbi, de nişte sunete false, nişte iluzii. Avariţia şi setea de cunoaştere ne-au adus în această stare deplorabilă. Oare cât voi mai aştepta pe acest acoperiş până se va fi dus lumina şi întunericul va fi acaparat greşelile omenirii, cufundandu-le în min

"N-am avut nici o iubită atât de exotică încât să aibă altă culoare a pielii decât a mea, deşi multe au avut altă culoare a minţii, a vocii, a zâmbetului." de Mircea Cărtărescu Mă gândesc oare de ce sunt toţi atât de diferiţi? Probabil că nu ne-am suferi defectele dacă am fi toţi la fel, dacă am avea aceeaşi limbă, aceeaşi gândire, aceleaşi defecte, aceleaşi trăiri. Mă aplec scârbit, uitându-mă de sus la figurile înceţoşate de jos, ale oamenilor. Am vorbit prea mult, buzele mele au degerat, au obosit. De ce oare am încercat să schimb? Să modific după placul meu în speranţa că va fi mult mai bine, că va fi pe placul tuturor? Am greşit din nou, nu poţi modifica nimic fără să sacrifici altceva. Şi ştiu asta fiindcă eu însumi sunt un exemplu al schimbării. A venit ca o umbră furişându-se în inima mea. În curând aveam să aflu că nu mai eram acelaşi. Mă simţeam mai liniştit, mai nepăsător faţă de toate problemele lumii. Îmi dau seama de greşelile mele atât de târziu, atât de inc

"Disperarea este materialul brut al schimbării drastice." de William S. Burroughs Disperarea, unul dintre motivele care m-au adus la acest punct în viață. Poate că a fost mai subtil însă era acolo, îl simțeam, îmi devora sentimentele și fericirile dulci, le savura râzând, râzând de starea jalnică în care mă aducea cu fiecare pas mai aproape. În fiecare moment, cu fiecare pas pe care îl făceam, durerea devenea din ce în ce mai apăsătoare, nu puteam să dezlipesc îndoiala și tristețea de inima mea. Sângele începuse să nu mai curgă, se transforma în durere pură. Ce este disperarea de fapt? Un fel de mâncare ce revine, invariabil, pe masa noastră, ne atrage, ne spurcă în încercarea noastră de o înțelege. În unele cazuri este prețul pe care cineva îl plăteşte pentru că şi-a stabilit o ţintă imposibilă. Am vorbit însă prea mult despre disperare. De ce am amânat această postare și de ce nu am mai pus altele. Ei bine am avut dacă pot zice o supradoză de plictiseală. Mi-am dorit pre

"Visez enorm, colorat în demenţă." de Mircea Cărtărescu Gândirea, foarte des în trecut am acționat fără să gândesc, mai exact spus fără să gândesc cum gândesc acum. Consecințele acțiunilor mele m-au adus aici, acesta este singurul lucru pe care nu îl regret și nu îl voi regreta niciodată. Ce regret? Regret incompetența mea de a mă lăsa influențat, abuzat psihic, spart în mii și mii de bucățele pe care apoi le-am adunat încercând să mă "lipesc". Ceea ce a rezultat sunt eu, adevăratul eu, nu masca jalnică înfățișată în anumite situații. De ce m-am lăsat influențat nici azi n-am descoperit, și nu voi descoperi, presupun, niciodată. Eu reprezint o idee în ziua de astăzi, iar ideile sunt indestructibile. În miezul declinului meu, am renăscut, am evoluat. Am înțeles într-un sfârșit de ce...pur și simplu fiindcă...

"Onoarea. Demnitatea. Respectul faţă de mine însămi. Dacă mă gândesc mai bine, n-am avut niciodată niciunul din aceste trei lucruri." de Mircea Cărtărescu Știam de la începutul acestui "capitol" că Dumnezeu m-a așezat în focul suferințelor. Am acceptat și voi accepta în continuare loviturile de ciocan pe care mi le dă viața și uneori sufletul meu se metamorfozează în apa la fel de rece ce provoacă suferința otelului. Rugămintea mea cea de final de reprezentație? Nu mă lăsa până ce nu voi fi reușit să iau acea formă pe care o aștepți de la mine. Încearcă să faci cum este mai bine, câtă vreme ai să dorești, însă te rog nu mă arunca în grămada de fier vechi a sufletelor. Atâta vreme cât cineva a cunoscut ascensiunea acel cineva a experimentat și decăderea. Dacă nu ai greșit cu nimic în viață înseamnă că nu ai încercat niciodată nimic nou. În final suntem eliberați de închisoarea trupului, liberi să navigăm în străfundurile eternității. Nimic nu este adevărat, totul

"Secretul influenței mele a fost mereu că ea a fost secretă." de Salvador Dali Recitam un cântec în minte în timp ce mă întorceam de la întâlnirea cu prietena mea de aseară. Inițial am decis să mergem la teatru, să vizionăm o comedie. Însă după ce s-a terminat lucrurile au luat o întorsătură neobișnuită. Ajunși într-o cafenea am decis să bem ceva și am comandat niște vin. Neputând să o las singură am decis să o duc până acasă. Din fericire părinții ei erau plecați. Am așezat-o pe canapea căutând niște lămâie. Mirosul din acea încăpere mă făcea să mă gândesc la zilele plăcute de primăvară, la leagănul din fața casei, un ceai și o țigară. Întorcându-mă am descoperit că plecase în dormitor. Am fost surprins să o vad în poziție de patruped, chemându-mă să o "ajut". Am rezistat însă tentației și am continuat să o îngrijesc. Buzele ei erau crăpate, probabil mai mult din cauza mea decât din cauza gerului. Petale roșii, zgâriate și dulci, cât m-au hipnotizat. Neputând să

"Vreau să cunosc gândurile lui Dumnezeu. Restul sunt detalii." de Albert Einstein Aspirăm de multe ori să devenim mai mult decât suntem, uneori atât de mult încât depășim bariera și ne credem deasupra tuturor chiar și a lui Dumnezeu. Însă oare există așa ceva? Exista această ființă, dacă poate fi numit astfel, care ne guvernează dintr-o lume ascunsă, o lume exilată de privirile înșelătoare și lacome. O parte din mine ar dori ca așa ceva să existe, însă cealaltă parte nu poate ignora valul ce a astupat rațiunea și libertatea. Dacă într-adevăr există așa ceva, atunci entitatea aceasta ar trebui să înmagazineze o cantitate enormă de plictiseală, și ar fi foarte indiferentă față de soarta acestei lumi guvernate de șansă...Există totuși un răspuns pentru această întrebare unică, însă și calea este unică, deoarece adevărul aflat nu te mai poți întoarce pentru a-l putea împărtăși.

"Important este să nu te opreşti din a-ţi pune întrebări." de Albert Einstein De obicei gândirea mea logica și imaginativă m-a condus pe căi relativ interesante. Satisfăcând dorința mea de cunoaștere a sentimentelor. De prea multe ori le-am simțit și le-am trăit. Le simt și acum înțepătura, ca în prima zi, însă atunci intensitatea cu care le simțeam mă dobora, mă făcea să mă gândesc la imposibil. Azi ma trezește la realitate. Însă oare cunosc așa bine sentimentele pe cât cred? Nu, mereu luat prin surprindere, aflând ceva complet nou despre care nici nu credeam că ar fi fost posibil. Mereu iluminat, renăscut, căutând mereu acea bucată necunoscută care trebuie introdusă pentru a termina puzzle-ul. Însă nici în zece vieți nu aș putea descoperi toate sentimentele sentimentelor...Nu mi s-au mai destăinuit la fel ca înainte, în afară de iubire, care este prezentă permanent lângă mine. Vorbăreață câteodată mă enervează însă îmi ține companie în momentele când ea nu este aproape.

"Totul ar trebui să fie cât mai simplu cu putinţă, însă nu mai simplu de atât." de Albert Einstein Visele sunt mereu ca visele, iar linistea e mereu prezentă în vise. De aceea dorm cu o sumedenie de cuvinte răstălmăcite, acelea care au debordat și s-au răspândit. Pentru că sunt singurul care ți-a pătruns ființa și care te va înțelege...Cunoșteam o poveste fără cuvinte. O poveste a obrajilor înfierbântați, a umerilor ușor descoperiți, a sânilor redeșteptați, a coapselor dure, a pântecului argintiu. Însă mă împiedicasem și nu mai știam să continui. Ți-am rostit numele de atâtea ori, alintând fiecare silabă cu buzele mele, simțindu-le chiar pe ale tale în timp ce recitam monologul îndrăgostitului letargic. Trupul îmi era încă înfiorat, ca o undă. Șoptind urechii tale mă înviorez, știind că de acum încolo carnea aceea albă ca mătasea îmi va aparține. Voiam să mă înfășor ca o liană în jurul trupului tău, să simt trupurile noastre unite, ca bătaia furtunii. Te iubesc cu tot ce a

"Imaginaţia e mai importantă decât cunoaşterea." de Albert Einstein Dacă m-aș opri ce s-ar întâmpla? Dacă nu aș mai curge lin urmând cursul evenimentelor, ce aș ajunge? O relicva, o statuie pe vecie pironită în pământ forțat să observ evoluția lumii și involuția mea. Iar la un moment dat aș fi dărâmat, oamenii neputând vedea utilitatea mea, darul meu. Ipotetic...Întotdeauna am mers mai departe căutând noi moduri prin care am putut să-mi exprim sufletul. Curiozitatea m-a călăuzit până în acest punct și mă va conduce până la sfârșitul vieții mele, până la terminarea ciclului trecător. Îngropat în cuvinte de multe ori încerc să-mi găsesc calea afară, sufocat de enormitatea evenimentelor care au trecut. Reușesc într-un sfârșit, însa cu ce preț? Regret, durere, agonie. Poate, însă niciodată ură. Ură, ce cuvânt. Spre deosebire de spusele altor persoane, eu nu am urât niciodată, nu am învațat trăirile acestui sentiment, nu l-am explorat la fel ca pe celelalte, nu l-am fructificat

"Este o singură diferență între mine și un om nebun. Nebunul crede că este sănătos, eu realizez că sunt nebun..." de Salvador Dali Sincer oare ce se va întâmpla cu viața mea. Nu îmi place realitatea, este prea evidentă. Dar viața merită trăită, nu știm niciodată ce se ascunde înăuntrul nostru, ratez totul visând cu ochii deschiși...Mă opresc doar la intrări, întrebându-mă dacă voi rămâne. Trăind așa stresul nu face parte din viața mea în niciun moment. Ce este nebunia de fapt? Oare un om care se aruncă de la etajul șase e nebun? Nu, dimpotrivă, a realizat ceea ce mulți ignora, hrănindu-se cu realitatea aceasta falsă ei ajung să trăiască de fapt într-o poveste. Alții pe de altă parte înțeleg lumea, îi înțeleg principiile, dorințele, tentațiile. Oare prin ceea ce scriu eu pot fi declarat nebun? Am primit recent un comentariu la una dintre postările mele. Domnul spunea ceva de genul: "ești în facultățile tale mintale?". Am răspuns prin singurul și cel mai adecvat mo

Ascultam muzică în timp ce o așteptam, gândindu-mă la ce îi voi spune. Din fericire nu a fost nevoie de nici un cuvânt. Luându-ne în brațe am început să zâmbim încercând să evităm mașinile care veneau. Până la urmă ne-am așezat unul lângă altul, conversând incontrolabil. Nu îmi puteam imagina ceva mai satisfăcător decât atât, decât zâmbetul ei. Uneori rămâneam blocat asupra chipului ei. Începea să râdă de fiecare dată când se întâmpla. Inima mea începuse să pulseze atât de tare încât mă așteptam în orice moment să aud o pocnitură și după aceea să mă cufund în întuneric. Mă tachina mereu, spunând că vrea să nu mă mai vadă sau că se plictisise de mine. Imediat cum începeam să mă simt trist venea înapoi, sărutându-mă angelic pe buze. Îmi doream să se oprească timpul în loc. Într-un fel dorința mi se împlinise. Cele trei ore petrecute cu ea trecuseră atât de greu, însă agonizant de plăcut. Când veni timpul să ne despărțim nu ne puteam elibera brațele știind că diseară când vom vorbi la tel

Plictisit, ore în șir am vorbit cu o persoană foarte dragă mie însă până la urmă trebuia sa se termine. M-am dus la fereastră încercând să descopăr măcar un semn de viață, o șoaptă, un sărut...Într-un sfârșit am decis că voi muri de plictiseală, în absența ei. Luna mi se arăta de după nori, vrând să-mi spună că nu e timpul, că nu s-a terminat, că mai am timp...Deodată o dâră lungă lăsată în urma unui avion îmi atrase atenția. Heh de abia începe...