MV

 "Nimicul este tot, transformat într-o delicatesă pe care doar cei sătuli o pot trăi. Viaţa este ceva mai puţin mulţumitor decât atât." Vladimirescu Mihnea    Cădem, fragili, frânţi, nu ne putem stopa dorinţele şi avariţia. Numai când realizăm urmările putem acţiona şi atunci este deja prea târziu. Ne ducem încet ca frunzele toamna, înaintăm prin viaţă că printr-un tunel, îngust şi putrezit, tavanul se crapă deasupra noastră în timp ce noi abuzam de acel tunel încercând mereu să ne îmbunătăţim starea materială nepasandu-ne de ceea ce contează, de dragoste, de nimic...Şi acel nimic poate face mai mult decât am putea noi spera să realizăm pentru a fi acceptaţi în acest "coşmar" pe care îl simţim în fiecare zi, nu trăim ci doar încercăm. Trăim când ajungem acolo unde nu ne pot atinge cei ce ne vor spiritul, cei ce ne distrug prin simplul fapt că am putea fi noi, încastrându-ne în piatră. Reuşim doar să vizualizam pentru o secundă viaţa înainte ca ea să fie înşfăcat

 "Tragedia a fost şi va fi intotdeuna un nor de sânge, acaparând fiecare alt sentiment transformându-l în scurgerea infinită a timpului ce ne va da senzaţia iluziei vieţii." de Vladimirescu Mihnea    Cerneala se scurge pe pânză însă nu fac nicio mişcare, privesc în gol în timp ce picătura pică şi se sparge în mii şi mii de fragmente pe covorul multicolor. Mă privea nedumerită, de ce se scursese picătura din ochiul meu, de ce tocmai când era pe punctul de a termina mă stricase. Nu...m-a îmbunătăţit, aş fi fost perfect, insuportabil, ininteligibil şi îngâmfat. Tragedia perfecţiunii ignorante, ironică soartă ce mi-a fost schimbată chiar în ultima clipă, ultimul strop de fericire furat pentru toate sutele de ani ce vor trece până praful mă va fi acoperit şi voi fi uitat, o relicvă, o capodoperă stersa din paginile istoriei. Plângeam, plângeam din cauza fericirii ce mă copleşea, înţelesesem în sfârşit cum e să priveşti viaţa, cum e să atingi pielea albă şi sensibilă ca mătasea

 "Toţi facem parte din acelaşi desen, însă pictorul a decis să ne transforme peisajul dealungul terminării lui..." de Vladimirescu Mihnea    Merg repede pe stradă, nu ştiu încotro mă îndrept însă ştiu un singur lucru: oriunde m-aş duce voi rămâne eu. Singurul medic ce mă poate condamna de nebunie sunt eu, singurul ce mă poate împiedica să rănesc sunt eu, singurul ce mă poate face să nu fiu eu sunt din păcate tot eu...Luăm totul ca fiind adevărat, niciodată încercând să absorbim esenţa şi să-i descifrăm codul. De ce oare numai unii dintre noi pot înţelege adevărata faţă a măştii? Fiindcă doar unii dintre noi au nevoie de mască. O exploatăm în cel mai pervers mod cu posibil încercând să ne evităm adevărata fiinţă. Însă în final ne abrutizăm, devenind dependenţi de ele şi uitând cine suntem cu adevărat. După aceea vine ciclul menstrual al contemplării adevărului şi al confuziei permanente ce macină până şi raţiunea nebună a filozofilor. Nici eu nu pot a-mi sublima conştiinţa

"Erotismul este și va fi întotdeuna rezervat societății în care nici un om nu râde ca altul-cela ce stopează monotonia." de Vladimirescu Mihnea  Dimineaţa, lumina puternică îmi bătea în ochii mijiţi de durere. Fulgii de zăpada de afară se căţărau în încercarea de a acoperi geamul. M-am îndreptat spre calculator aprinzându-mi ţigara. Deodată am auzit un sunet din spatele meu. Zâmbind m-am uitat în pat unde ea îmbrăţişa plapuma cu cea mai plăcută satisfacţie. O cunoşteam de mult, chiar de prea mult timp. Era o curvă, aşa o tachinăm eu ea denumindu-se damă de companie. Deşi urmase această meserie de noapte, care de obicei îmi era rezervată deşi ea insista ca mai are şi alţi clienţi,absolvise două facultăţi şi era angajată că asistentă la cabinetul meu. Aşezându-mă lângă ea am început să o sărut încet pe gât continuând traseul în jos. Râzând se întoarse cu faţă la mine şi îmi muşcă buzele cu atâta ardoare încât aşteptam în orice moment să se detaşeze de faţa mea şi să se reva

 "Mai bine o dragoste pierdută decât una neavută" de Mircea Eliade    Te-am iubit, de asta încă suntem prieteni, de asta ne suportăm atât de uşor, de asta ne certăm uneori atât de uşor. Nici un om care a iubit cu adevărat nu a putut să trăiască alături de partenerul de viaţă. Iubirea este ca un foc ce arde necontenit, însă arzând cu o putere nefastă tinde să ne acopere până şi propriul corp, propriul suflet, să ne transforme în nimic, să ne şteargă de pe foaia aceasta de scris denumită viaţă. Ne vom distruge reciproc, nu vom suporta fiinţa celuilalt. Ochii ni se vor intersecta şi atunci abisul se va forma, o simplă privire va fi de ajuns pentru a putea citi universul din minţile noaste. Mă voi simţi gol, fără haine, descoperit şi umil mă vei îmbrăţişa şi mă vei încălzi. Vei deveni haina mea, iar eu a ta. Ruşinea nu va mai conta atâta timp cât ne vom tine în braţe. Însă va veni şi o zi în care goliciunea va reveni şi atunci mă voi refugia în fumul amintirilor, păcat că nu

 "Din nefericire dispun de o mare disponibilitate mintală și nu pot ignora luciditatea, fiind coapsa creației conștiinței mele. " de Vladimirescu Mihnea  Aş veni, însă e frig, nu pot să intru în casă, ceva mă opreşte la intrare. Nu te pot simţi înăuntru, e frig, e linişte. Îmi lipsesc sânii tăi calzi dimineaţa, ochii tăi adormiţi pe perna moale din dormitor. Nici ţigara nu mai e la fel fără tine, fără vocea ta ce răsuna în bucătărie. Vreau să spun adio însă nu mă lasă amintirile, îmi opresc vocea. Oare ăsta să fie finalul? Ăsta să fie sfârşitul bandei pe care am mers atât de mult timp împreună? Nimeni nu mă mai ceartă când fumez prea mult, când stau în frig ore în şir, când îmi obosesc ochii la calculator.Sunetul lacrimilor ce cad pe covor sunt singurele sunete ce le aud seară de seară în locul gemetelor tale de dragoste. Nu mai aud fredonatul tău când cânt la chitară. De ce? Fiindcă te iubesc cum iubeşte un nebun realitatea.

 "Ceea ce pentru corpul fizic este orgasmul, este fericirea pentru corpul nostru spiritual." de Mircea Cărtărescu    Toţi oamenii din ziua de astăzi privesc sexul ca pe o abatere de la cultură, un tabu, interzis şi indescriptibil. Însă nu-i înţeleg adevărata valoare. Depăşind raţiunea ne coborâm în cele mai adânci stări de nefiinţă, doar acolo putem simţi adevărata fericire, aducând astfel corpului fizic orgasmul. Conştientizând acţiunea pe care o facem nu putem decât să ne gândim la plăcerea trupească, însă închizându-ne raţiunea putem depăşi limita trupului, metamorfozându-se cele două suflete formează fericire pură, nesimţită decât de cei iniţiaţi, de cei ce iubesc cu adevărat. Încercăm să ajungem la fiinţa celuilalt, pătrunzând în sufletul acestuia îl liniştim, simţind abisul cum ne înşfăcă în ghearele calde ale plăcerii şi fericirii.

 "Privesc zâmbind răsăritul, cu gândul la zilele ce vor veni, care mă vor redescoperi. Plec uitându-mă în spate după privirea ta, însă e absentă, continui să zâmbesc şi să merg secerat de trecut, vindecat de prezent, şi imun la viitor." de Vladimirescu Mihnea  Singur din nou, alerg spre ceva, spre cineva, însă întunericul e singurul ce mă întâmpina. Merg, obosesc, mor. Niciodată nu voi avea o iubită care să aibă aceeaşi culoare a minţii, a iubirii, a fiinţei mele. Atunci de ce caut? De ce străbat fiecare punct al infinităţii vieţii pentru a te găsi? Pentru că te voi găsi. Te voi găsi, mă voi îndrăgosti de tine şi în final ne vom distruge unul pe celălalt. Fiind atât de asemănători nu ne vom suporta defectele, vom încerca să ne reparăm unul pe celălalt. Însă dacă încercăm cu uneltele greşite vom fi reuşit doar să ne schilodim minţile şi sufletele aşa că îţi spun de acum...Îmi pare rău dragoste, asta e.

 "M-aş fi plictisit dacă te-aş fi cunoscut, clonă afurisită, luna îmi este pe veci casă, în umbra soarelui tău. Mă supun neputincios voinţei tale, contorsionat într-o umbră nenorocită şi infamă ce îţi va păşi în etern pe urme tale." de Vladimirescu Mihnea  Te urăsc clonă. Te plagiez cu fiecare cuvânt, te copiez, te încerc, mă vezi? Mă auzi? Te voi dezintegra şi voi introduce bucăţelele tale în mine, pentru a mă completa, pentru a te determina să te transformi în ce am fost. Într-un deşeu, gelos pe grandoarea ta. De-ar fi să te cunosc aş fi îngrozit de existenţa altei răni, altei cărţi. Însă de-ar fi să întru în picioarele tale, aş şchiopăta, m-aş împiedica şi aş pica în dizgraţie, timpul mă va dovedi nedemn, iar tu îmi vei zâmbi şi mă vei escorta în iadul ignorant al calmului. Forţat să privesc cum cei ce rămân trăiesc iluzia. Cea ce ne va sfârşi, ce ne va dărui moartea.

 "Viaţa e ca o înşiruire infinită de tablouri. Sărim din unul în altul, peisajul, povestea, timpul, destinul, schimbându-se de fiecare dată." de Vladimirescu Mihnea  Sar, mă împiedic şi cad. Încerc să mă ridic. Reuşesc în final însă schilodit, obosit. Nu găsesc forma ta, nu o pot contempla. Oare asta să fie? Oare chiar aşa va fi fost viaţa ta? Posibilităţile ideilor mă îneacă, încearcă să-mi impună alegerea, însă nu o fac. Când aleg mă limitez, nu vreau asta. Te vreau însă nu te pot avea, te urăsc însă nu pot hrăni ura cu iubirea ce ţi-o port. Te privesc, mă scarbesti în cel mai inefabil mod. Mi-ai atins limitele, nu eşti perfectă, însă în acelaşi timp nu pot să nu-mi imaginez asta. Vreau să cred, vreau să pătrund cufărul amintirilor tale. Să scormonesc prin el, să fiu uimit. Nu aş putea niciodată să te despart de trăirea mea. Prea variabilă, prea eficace în a mă face să mă simt la vârstă adolescenţei, să mă consider un biet copil cu o acadea în mână, fericit, fără griji.

 "Nu învăţ regulile jocului. Cred că nu l-aş mai putea juca." de Mircea Eliade    N-am fost niciodată atât de gelos încât să pot să spun că cineva îmi aparţine şi nici nu voi fi. Însă aseară când te-am sărutat n-am simţit îngrijorare, nici delectare, ci uşurare, uşurare că încă mai exişti, că încă îmi înţelegi existenţa. Fiecare om îşi face propriile reguli ce se subordonează concret regulilor lumii. Însă regulile au alt înţeles. Ele nu sunt scrise sau spuse pentru a ne împiedica să facem acel lucru, ci pentru a ne inspira teamă, teamă de consecinţe. Putem face orice, însă fiecare acţiune are un alt sfârşit, un alt univers paralel. Fumez, nu îmi este permis, cine spune asta? Cine îmi poate limita viaţa înafară de aşa zisul Dumnezeu? Nimeni. Va veni şi timpul şi ne va răpi scânteia, va stinge focul din noi, în care ne ardeam viaţa. Până la sfârşit te voi observa, fiinţă.

 "Cea mai preţioasă călătorie este aceea către sufletul nostru, către noi înşine. Călătorie ce o facem în singurătate." de Mircea Eliade    Fugim? Câteodată. De ce fugim? De frică. Frică de? De neputinciune, de moarte, de dragoste, de viaţă. Toate acestea ne înconjoară călătoria, însă cine ar putea mai întâi şi mai întâi să ne înconjoare? Noi înşine suntem zidul ce ne desparte de nelimitat. Meditez, privesc, observ, glumesc, pentru ce? Pentru sine, pentru a provoca universul să iasă, să mă sfâşie, iar eu să pot gusta într-un final buzele interzise ale curiozităţii. Dar în decurs ne evaporăm, stinşi de întunericul indecis. Poate într-o zi ne vom aprinde din nou, vom deschide ochii şi ne vom vedea începutul sfârşit al chinului admirabil. Ce ar fi dacă am face un târg cu Dumnezeu, presupunând că există desigur, pentru a ne schimbă locul cu el? Blasfemie? Metaforă. Mândrie? Sluţită trăire. Glorie? Eternă însă disputată. Eu? Desenat pe geamul aburit încet încet mă acopăr, inim

 "Sexul este arta de a controla lipsa de control." de Paulo Coelho    Stăteam gol privind luna de la geamul apartamentului. Tocmai mă gândeam să fac ceva când ţi-am întâlnit privirea. Te uitai la mine tandru şi oripilată în acelaşi timp. Oripilată de poziţiile în care ai stat, de plăcerea aceea îndoielnică. Poate că era încă prea devreme să se cufunde, poate că era doar confuză. M-am aşezat lângă ea sărutând-o îndelung şi muşcând-o încercând să-i acaparez esenţa. Să o fac să nu mai simtă ruşine, să se elibereze de toate regulile ce îi limitau viziunea. În câteva ore fumul îmi traversa buzele în grabă, parcă vrând să scape din închisoarea vie, de limite, să se metamorfozeze în altceva, într-o dorinţă, într-o seducţie neruşinată. Nimic nu mai conta înafară de cele două trupuri încleştate unul în jurul celuilalt. Atingându-se provocau cutremure constientizatoare, pe care doar fiinţele iniţiate le puteau simţi, pe care doar ei însăşi le puteau provoca, rezonând în întunericul

 "Eu sunt, în cele din urmă, căutarea mea de sine" de Mircea Cărtărescu    Caut, ce caut? O persoană. Pe cine? Pe mine. Ce s-ar întâmpla dacă aş ieşi din vechea şi apăsătoarea rutină? Mi-am pus întrebarea de câteva ori în trecut însă nu am avut starea necesară pentru a încerca. Însă acum totul era schimbat, o poartă se deschise, făcându-mi cu ochiul mă chemă, cu ardoare, cu pasiune, cu dezgust. Dezgust faţă de răni, răni provocate, răni scrise cu cuţitul în fibra vieţii, a inimii mele. Privesc prin geamul gros nu pot vedea decât figuri necunoscute, umbre ale unei lumi ascunse, indicii ale unei decepţii arogante. Bântuit de fantomele celor la care am ţinut însă renunţat continui să merg. În jurul meu râsete batjocoritoare, degete îndreptate spre diferite persoane, cât de uşor ar fi dacă toţi am face astfel, dacă ne-am distruge în câteva secunde. Glonţul realist a venit prea repede, m-a găurit luându-mi sufletul înlocuindu-l cu altul, unul prea uzat, prea invizibil, prea dev

 "De ce îi este omului de astăzi foame? De iubire şi de sens." de Nicolae Steinhardt    Pe parcursul vieţii ne pierdem uneori drumul, cursul. Ca apa ce se strecoară prin cele mai imposibile obstacole am încercat să ne depăşim limitele. Ne schimbăm destinul de atât de multe ori fără să realizăm. Nu realizăm fiindcă nu putem niciodată aspira la absolut. Stoarcem până la ofilire cunoştinţa, însă în căutarea noastră distructivă ne ofilim însăşi noi. Niciun om care a gustat din fiinţă nu a reuşit să o depăşească. Ne acaparează transformându-ne într-o pată de pe faţa de masă. Un întuneric, forţaţi să bântuim gândurile infinite ale avariţiei. Ne-am hrănit atâta timp, de pe urma semenilor noştrii, de pe urma invetiilor noastre, de pe urma celorlalte specii. Oare cât ne vom mai hrăni setea incomensurabilă. Figuri ascunse în ceaţă, neîndrăznind să-şi arate chipul, niciodată vrând să dezvăluie adevărul.    P.S.: O întrebare pentru data viitoare, răspundeţi în bară de comment argum

 "Ridicându-mă din cenuşă, destinat să devin cenuşă, vrând să spun un ultim te iubesc" de Vladimirescu Mihnea  Cum te poţi cunoaşte? Care este modul cel mai potrivit pentru a îndeplini o povară atât de grea? Nu ştiu exact, şi presupunerile ar fi prea înfricoşătoare pentru a mi le putea imagina, deoarece consecinţele acestor presupuneri se descompun în terifiant. Însă am încercat, m-am ars, am încercat din nou, am devenit cenuşă, mă ridic din nou, încă o data fără alibi. Aici sunt, încercând să ajung, cea mai rapidă limbă care divide şi devorează. Pe cine? Pe mine însumi, aşa am ajuns să mă cunosc. Crudă modalitate, prea inexactă, prea variabilă, prea dureroasă. În procesul descompunerii şi recompunerii mele mereu am descoperit că de fapt răneam pe cei ce erau lângă mine. M-am cunoscut deja destul, pentru prea multe vieţi omeneşti, prea multe clipe înrămate în lacrimi şi iubire. Prea puţine evaporate în încercarea de a-mi schimba fiinţă. Şi totuşi...de ce voi?...de ce...tu