"Erotismul este și va fi întotdeuna rezervat societății în care nici un om nu râde ca altul-cela ce stopează monotonia." de Vladimirescu Mihnea
Dimineaţa, lumina puternică îmi bătea în ochii mijiţi de durere. Fulgii de zăpada de afară se căţărau în încercarea de a acoperi geamul. M-am îndreptat spre calculator aprinzându-mi ţigara. Deodată am auzit un sunet din spatele meu. Zâmbind m-am uitat în pat unde ea îmbrăţişa plapuma cu cea mai plăcută satisfacţie. O cunoşteam de mult, chiar de prea mult timp. Era o curvă, aşa o tachinăm eu ea denumindu-se damă de companie. Deşi urmase această meserie de noapte, care de obicei îmi era rezervată deşi ea insista ca mai are şi alţi clienţi,absolvise două facultăţi şi era angajată că asistentă la cabinetul meu. Aşezându-mă lângă ea am început să o sărut încet pe gât continuând traseul în jos. Râzând se întoarse cu faţă la mine şi îmi muşcă buzele cu atâta ardoare încât aşteptam în orice moment să se detaşeze de faţa mea şi să se revarse o baltă de sânge. Eram foarte buni prieteni şi ne acceptam orice. Cred că din aceasta cauza nu ne-am îndrăgostit unul de altul şi am putut face atâtea lucruri necurate şi obscure împreună. Câteodată chiar mă lua prin surprindere cu gândurile ei. Niciodată nu am considerat-o ca pe un instrument al plăcerii cum ar fi făcut alte persoane. De ce? Fiindcă ea era ceva special, nu era doar un simplu obiect pe care îl închiriai, ea era o lume, o lume în care mă puteam refugia, o lume în care mă vedeam pe mine însumi. De fiecare dată când văd una dintre prietenele ei ofer un zâmbet. Nu din obrăznicie, nu din dispreţ, ci din respect, respect pentru universul mistic ce le înconjoară, ce le permite să ne seducă în cel mai tăcut mod, să ne oblige să ne simţim ca nişte copii, neiniţiaţi şi inocenţi. Rămâneam împietrit de fiecare dată când mă bătea la fiecare joc mintal pe care îl propuneam. Soarta detestabilă a curvelor îi va împiedica etern pe oameni să vadă pasiunea a lor, ascunși după zidul impenetrabil ignoranţei.
Comentarii
Trimiteți un comentariu