"Tragedia a fost şi va fi intotdeuna un nor de sânge, acaparând fiecare alt sentiment transformându-l în scurgerea infinită a timpului ce ne va da senzaţia iluziei vieţii." de Vladimirescu Mihnea
Cerneala se scurge pe pânză însă nu fac nicio mişcare, privesc în gol în timp ce picătura pică şi se sparge în mii şi mii de fragmente pe covorul multicolor. Mă privea nedumerită, de ce se scursese picătura din ochiul meu, de ce tocmai când era pe punctul de a termina mă stricase. Nu...m-a îmbunătăţit, aş fi fost perfect, insuportabil, ininteligibil şi îngâmfat. Tragedia perfecţiunii ignorante, ironică soartă ce mi-a fost schimbată chiar în ultima clipă, ultimul strop de fericire furat pentru toate sutele de ani ce vor trece până praful mă va fi acoperit şi voi fi uitat, o relicvă, o capodoperă stersa din paginile istoriei. Plângeam, plângeam din cauza fericirii ce mă copleşea, înţelesesem în sfârşit cum e să priveşti viaţa, cum e să atingi pielea albă şi sensibilă ca mătasea ce o înconjura. Să-i simt părul printre degetele mele, să o sărut încet în timp ce urc spre roşeaţa timidă a buzelor. Voi rămâne un desen, uitat de timp, consacrat de om şi iubit de către tragedie...
Comentarii
Trimiteți un comentariu