"Eu sunt, în cele din urmă, căutarea mea de sine" de Mircea Cărtărescu
Caut, ce caut? O persoană. Pe cine? Pe mine. Ce s-ar întâmpla dacă aş ieşi din vechea şi apăsătoarea rutină? Mi-am pus întrebarea de câteva ori în trecut însă nu am avut starea necesară pentru a încerca. Însă acum totul era schimbat, o poartă se deschise, făcându-mi cu ochiul mă chemă, cu ardoare, cu pasiune, cu dezgust. Dezgust faţă de răni, răni provocate, răni scrise cu cuţitul în fibra vieţii, a inimii mele. Privesc prin geamul gros nu pot vedea decât figuri necunoscute, umbre ale unei lumi ascunse, indicii ale unei decepţii arogante. Bântuit de fantomele celor la care am ţinut însă renunţat continui să merg. În jurul meu râsete batjocoritoare, degete îndreptate spre diferite persoane, cât de uşor ar fi dacă toţi am face astfel, dacă ne-am distruge în câteva secunde. Glonţul realist a venit prea repede, m-a găurit luându-mi sufletul înlocuindu-l cu altul, unul prea uzat, prea invizibil, prea devreme. Scriind parcă până şi pereţii se lăsau, forţaţi să sudeze cuvintele atâtor oameni, conştiinţele atâtor persoane, trăirile atâtor fiinţe. Nicio renaştere nu va putea smulge memoriile din acest "capitol". Nici măcar tu, o moarte mută.
There's no need to run. :)
RăspundețiȘtergere