"Viaţa e ca o înşiruire infinită de tablouri. Sărim din unul în altul, peisajul, povestea, timpul, destinul, schimbându-se de fiecare dată." de Vladimirescu Mihnea
Sar, mă împiedic şi cad. Încerc să mă ridic. Reuşesc în final însă schilodit, obosit. Nu găsesc forma ta, nu o pot contempla. Oare asta să fie? Oare chiar aşa va fi fost viaţa ta? Posibilităţile ideilor mă îneacă, încearcă să-mi impună alegerea, însă nu o fac. Când aleg mă limitez, nu vreau asta. Te vreau însă nu te pot avea, te urăsc însă nu pot hrăni ura cu iubirea ce ţi-o port. Te privesc, mă scarbesti în cel mai inefabil mod. Mi-ai atins limitele, nu eşti perfectă, însă în acelaşi timp nu pot să nu-mi imaginez asta. Vreau să cred, vreau să pătrund cufărul amintirilor tale. Să scormonesc prin el, să fiu uimit. Nu aş putea niciodată să te despart de trăirea mea. Prea variabilă, prea eficace în a mă face să mă simt la vârstă adolescenţei, să mă consider un biet copil cu o acadea în mână, fericit, fără griji. Te voi sublima. Da, asta voi face, voi stoarce fiecare părticică de pasiune pentru a mă delecta cu esenţa ta, cu trupul tău. Se stinge încă unul, încă un capitol e pe sfârşite. Începutul mereu mă îngrozeşte, mă distruge. Îmi suge fiecare strop de sânge pentru a rămâne un schelet, o fantomă a trecutului, o umbră a ceea ce a fost cândva amor. M-ai ignorat, ai încercat să renunţi la mine, însă nu te-am lăsat. Te-am căutat prea mult pentru a-ţi acorda prilejul acesta. Te văd în faţa ochilor, goală, încercând să ascunzi până şi inima ta de mine. Inutil, în oglindă m-ai transformat. Când se va fi terminat timpul însăşi, mă voi sparge în două cioburi. Unul îl voi dărui timpului ce va începe din nou. Iar unul ţi-l voi înfige în inimă, pentru a trăi cu suferinţa de a nu mă fi uitat niciodată, de a mă vedea în fiecare cineva. Mă vei dori, vei încerca, şi vei reuşi, să-l cunoşti pe cel ce l-ai ignorat în tot decurusul evenimentelor...pe tine...
Comentarii
Trimiteți un comentariu