"Hai să alergam întunericul împreună, dacă pleci atunci voi dispărea și eu..."
Atâția ani...Chiar atât de mulți au trecut de când sfârșitul s-a transformat în început? Oare încă mai trăiesc această poveste de dragoste ce atunci părea a fi atât de ireală, atât de improbabilă, atât de nesigură, atât de dulce...În ziua aceea mă pregăteam pentru bal. O plăceam, însă voiam să evolueze în altceva, ceva mai profund, mai abisal...Ajuns acolo am așteptat-o în hol ceva timp însă într-un final am plecat în sala sperând să apară la un moment dat. Trecuse ceva timp și eram îngrijorat, nu apăruse, însa tocmai când mi-am întors capul am văzut-o, la 10 centimetri de mine, îmi zâmbi ușor, însă ochii o trădau, puteam citi că și ea așteptase cu nerăbdare reîntâlnirea noastră. Emoționați ne-am îmbrățișat, spunându-mi că era să nu ajungă din cauza unei mici probleme cu biletul ei...Am vizionat balul timp de jumătate de ora, după care i-am propus să mergem să fumăm o țigară, în liniștea întunericului, adăpostiți sub copacii ce descriau venirea iernii. Plimbându-ne am început să râdem, povestind amintiri, o vreme în care nici măcar nu știam și nici măcar nu ne pasa ce e aceea dragoste...Schimbând direcția am început să devenim mai tăcuți, parcă așteptând ceva. Se întoarse spre mine, uitându-se în ochii mei. Nu puteam trece dincolo de ea, ceva mă bloca, ceva ininteligibil, ochii ei formând o barieră. Îmbrățișați am început din nou să râdem de situația creată. Ne priveam atât de calm și de profund încât credeam că va dispărea în orice clipă, însă nu a făcut asta. Apropiindu-ne și mai tare unul de altul am început să devenim neliniștiți strângându-ne și mai tare în brațe...Se opri, speriat am încercat să mă îndepărtez, însă nu-mi dădea drumul...În câteva secunde buzele noastre se striveau, fiecare din noi vrând și mai mult, oare...Oare încercam amândoi să ne unim, să oprim timpul în loc creând o nouă ființă care să ne acapareze, păstrându-ne amintirea intactă? Mai mult ca sigur asta încercam, însa realitatea din nou ne puse piedică, vrând să ne demonstreze încă o dată puterea ei de a stopa imaginația. Sunetul obscen creat de buzele noastre ne incitase atât de mult încât am fi vrut să nu ne mai despărțim niciodată. Chiar dacă rămâneam fără aer, chiar dacă s-ar fi terminat timpul, tot am fi rămas acolo. Îmi muscă buza însă nu apucasem să terminăm deoarece niște gunoieri începuseră să ne huiduiască. Întorcându-ne în clădire, am continuat să zâmbim, sub privirile curioase ale cunoscuților și invidioșilor.... Plecând, euforia de afară mă cuprinse din nou, în timp ce o sărutam, de data asta cu satisfacția de a fi privit de alții...Ce pot spune? Dumnezeu nu joacă zaruri...
Comentarii
Trimiteți un comentariu