"Cuvinte pe care le-am spus, au crescut în gândurile mele, mi-au colorat mintea, m-au adormit cântându-mi. Amintiri pierdute, au crescut în copaci acoperind ușile, înghițind cheile. Spuneam că am uitat, însă am mințit. Vise pe care le-am avut, se rezuma în mintea mea. Chiar am crezut, strigătele frunzelor? Am regretat? Oare vom uita?..."
Stau, mă uit pe fereastră la ceața de dimineață. Era atât de plăcut să fiu ascuns, să fiu singur, de negăsit, în ceața mistuitoare. În drum spre scoală am decis să fac un ocol să-mi iau o cafea. Melodia ce-mi răsuna în căști îmi amintea de atât de multe lucruri. Atât recente cât și vechi, toate vrând parcă să mă invite să dansez cu ele, să le mai trăiesc încă o dată. Mă așezasem pe o bancă, admirând oamenii, muzica parcă răsuna peste tot, făcându-mă să simt o fericire imensă, însă și o tristețe abisală. În acest moment era lângă mine. Îi zâmbeam, știa că sunt fericit, îmi zâmbi înapoi. Îmi dădu jos ochelarii și mă sărută. Abia făcuseră contact buzele noastre, însă se retrase imediat, îndepărtându-se mergând încet, euforică. Fără să-mi dau seama, întârziasem. M-am grăbit până la școală, profesorul venise deja, mi-am cerut scuze și m-am așezat în bancă. La sfârșitul primei ore am plecat, parcă așteptând ceva, însa nu se întâmplă nimic. Amintirile se învălmășeau în mintea mea creând șiruri ordonate, succesive ce se developau în interiorul gândurilor mele. Ne vom întâlni, tineri și liberi, pentru un dans, în jurul copacului memoriilor...
Comentarii
Trimiteți un comentariu