"Stea moartă, strălucește...Aprinde cosmosul. Nu mai am suflare. Zidurile mă înconjoară. Zilele trec, dă-mi un semn...Vino înapoi la sfârșit, pastorul damnaților. Lumina zilei moare, stinge cerul.Îi pasă cuiva? E cineva acolo? Ia viața aceasta, sunt gol pe dinăuntru. Te simt cum te ofilești. Nu mai sunt pierdut, nu mai sunt același. Te vad cum pieri. Te voi ține în viața dacă îmi arăți calea. Pentru totdeauna cicatricile vor rămâne...Mă destram, lasă-mă singur în întuneric."
Cunoașterea...Atât ne străduim să cunoaștem fiecare adevăr și fiecare secret al acestei lumi. Însă uităm în decursul timpului ce este mult mai important: cunoașterea de sine...Punându-mi ochelarii am început să mă gândesc la această așa zisă "cunoaștere" de sine. O fată mi-a spus cândva că sunt, folosind cuvintele ei, "super". Oare așa să fie? Masca mea invizibila se destrămase când făcuse contact cu privirea ei, nu mai puteam ascunde sau ignora nimic, pur și păgân m-am destăinuit ei, ceva ce nu mai făcusem până acum...Masca pe care o port atât de mult încât uneori devine chiar chipul meu. Uneori nici eu nu mai recunosc care "eu" este cel adevărat. Unii oameni nu pot înțelege cu adevărat ce înseamnă "a te cunoaște". Este un dar pe o parte însă poate fi și o topenie...Câteodată cei care se cunosc cu adevărat se tem, devenind solitari și închiși. Poate vi se pare ciudat că spun aceste lucruri însă așa gândesc, am învățat să mă cunosc, să mă accept, să mă maturizez. Regret totuși că nu mă pot compara cu grandoarea gândirii adevărate, a omului adult, cel ce a trecut prin "piesa asta de teatru": viața...În final noi decidem în ce mod ne trăim viața, în ce mod iubim, în ce mod ne relaxăm și uneori în ce mod murim...O viață adevărată, una deschisă, sublimă dar și agonizantă și tristă în același timp.Mă voi înălța pentru a decădea din nou în abis...
Comentarii
Trimiteți un comentariu