Crima afectivității mele

”Ucid doar în acel sens lăuntric, cel în care sunt călăul eurilor și vindecătorul cuvintelor.” de Vladimirescu Mihnea

Sunt o piatră a gândirii, nemijlocit de simplele fluctuații meditative ce ne acoperă ziua deja încărcată de suportarea unei trăiri inhibată de acea neînțelegere universală pe care psihologia o descrie în cel manual ce propăvăduiește moartea, teoretică deoarece practica rămâne în acea obscură dugheana ce se numește om, monotoniei. Adunături de gânduri ce ma bântuiți cu țipetele negării, vă părăsesc în spaima împăienjănită a amăgirii. Bucuria unei dezamăgiri se răsfrânge asupra sufletului, căci doar bucuros este acel om ce nu are nevoie de alții, spânzurat cu hramul celuia ce din toate bucuriile a ales doar acea frântura ce i-a permis a nu deveni ratat. O himeră produsă de acea zonă crepusculară a ființei și neființei, a extazului îndelungat ce a plâns cu îngeri veseli și a râs cu demonii bucuroși, căci - așa predic eu în acel gând dominat de pajiști dincolo de singurătate, în abisul bucuriei - veselia-i rezervată doar celor ce știu a nu înțelege pe altul dar a-i da această convingere cu îndestulare emotivă. Nu te poți gândi la Divinitate decât atunci când oceanele se prăbușesc asupra ta, doar atunci realizezi că ești gelos pe singurătate - auzind scâncetele vagi ale unei Divinități sfârșite. Blestemat fie nimicul. Când m-am aplecat a-l studia mi-a răpit inocența și înrobit naivitatea, așa mori înainte de a transcende spre o nemurire contra vieții ce reprezintă doar mâhnirea de a luneca pe acele holuri ale propriei nefericiri. Ce îți mai rămâne de făcut când vederea îți este răpită iar totul de întâmplă departe de sine? Nostalgia eternului ia acea formă a morții, dulce și vagă. Precizia dispare iar o lâncezeala visătoare pune stăpânire pe corpul nostru, precum ritualurile vechilor shamani. Moartea este oarecum acea treaptă ce restabilește ordinea. Oare nu este acea direcție pe care pășim cea a morții? Cea a ratării absolutului, pândită de viața în momentul în care ne credem cel mai departe de ea. Iar atunci când o regăsim nu putem decât a ne afla într-o continuă retragere spirituală.