"Ce-i aceea afectivitate? O stare de rătăcire în sinele altei persoane." de Vladimirescu MihneaTe urmăresc în continuare în timp ce dansezi baletul regretului meu, a parvenirii mele, a temerii mintale ce ma îndeamnă la acel gând rătăcitor de a te cuprinde, de a te sufoca în lagărul greșelilor mele. Nu am avut niciodată o partidă vizuală de amor cum am dezbrăcându-te acordandu-mi o singură privire luciferică. O privire care îți este atribuită doar de acel gând nihilistic de a te fi uzat doar cu scopul de a-mi satisface efemeritatea, o acțiune temporară, nostalgică, prin care singura aromă pe care o simt este cea a remușcării ce mână omul spre acel rău ce nu este decât o stare de dor spre alte făgașuri, toate regăsindu-se în tine. Cel din urmă sărut ce marchează decăderea mea în melancolie, este cea despărțire de către un univers mort, mai mort decât inima-mi palidă. Un univers al spiritualității lui Dumnezeu, căci de la el pornește dragostea. Cine poate spune că a simțit suferința , cela ce a preluat-o de la El, își poate cere scuze de la clădiri, arbori și toate lucrurile însuflețite și neînsuflețite. Doar dragostea este răsfrântă nu prin plin ci prin acea lipsă elementară, o apăsare fermentativă a acelui gând chinuitor de a trăi în solitudinea sinelui și nu în natura bolnăvicioasă a pervertirii, viețuirii, în sângele și buzele altei persoane. Preocuparea mea ești acum tu, cum fiecare om are acea preocupare de a trăi prin altcineva deoarece orice om este prea puțin. A fi? O stare de dărâmare a idealurilor muzicii - sunetul ce maschează neliniștea descoperirii neantului. O bătaie a inimii, acel sunet, ce-și plânge închipuirea. O stopare a pudorii, acea încântare în care întregul corp uman material și paradiziac este mângâiat de o mână, ceea a gândului. Fiindcă stoparea minții nu afectează stoparea inimii, a amurgului răsuflat într-ale noastre buze umile.
Comentarii
Trimiteți un comentariu