"Îmi pierd timpul într-o așteptare unde încerc a cânta la un pian cu note umplute cu socordia...însa toți ceilalți cânta la un flaut, luxuria modern ." de Vladimirescu MihneaM-am dezvățat de a împrăștia rațiune când aceasta este privită ca un strigăt ce nu știe a emite sunete, un blestem introspectiv, o superstiție a vitalității gândirii. Muritorii se plictisesc în acest van al modernului în loc să strige după viață, în loc să urmărească acea vrajă, acea fatalitate înfumurată a bolii condiției umane de "balegă" răsfrântă pe cerul vulgarității. Am devenit cu această dependență, de și spre modern, mai puțin decât ar trebui să fim, luând locul acelei lumi exasperante, un punct de dezinteres total prin esența ca lume. Simt în mine un moment risipit, unul în care așteptam ceva, un moment în care poate un înger mă va aștepta și nu voi fi răpus de soarele continuu ce arde prezentul. Ce înseamnă secundele în lume? Acea secundă în care noi vedeam sori, stele mahmure, fumuri de râsete și dragoste, se risipeste ca zăpada căzând pentru a se lăsa călcată în picioare, topindu-se ușor în melancolie, lăsând în urma ei un vaiet zâmbitor. Timpul are ordine, o ordine pe care noi oamenii o înțelegem în măsură, însă timpul are o răpitoare caracteristică. Timpul moare în fiecare moment, renăscând și răpindu-ne împreuna cu el în solitudinea neglijenței de care dă dovadă. El uită de nemurirea ce i-a fost atribuită, vrând a se răpune pentru a putea scăpa de ispita unei libertăți în care nu va mai avea nevoie să aștepte momente, măsură. Timpul în sine este un om, acela ce așteaptă viețile altora și nu are timp a și-o trăi pe sieși. Poate vom cunoaște "timpi", poate vom cunoaște răbdare, poate vom cunoaște sunetul care crează.
Comentarii
Trimiteți un comentariu