Nu aveam nici o scuza, nici un alibi, nici macar o farama de minciuna adevarata, o amanuntita descriere pe care sa urc spre salvare. In schimb am ramas in neant, devorat de apetitul ei ingrozitor si de viziuni desarte a unei lumi fara aperitivul buzelor ei. Intr-o lume in care fiecare om era doar e replica fidela a ei, o clona pura, goala, fara sentimente, fara o privire. Iar eu continuam sa merg, continuam sa traiesc printre acesti arhei, printre acele spectre ale imaginatiei mele, ale unei obsesii uitate, a unei amintiri inclestate in mainile-mi tremurande ce nu dorea altceva decat sa fie lasata in pace, sa fie uitata, insa de multe ori dorintele trupului le intrec pe cele ale mintii mele. Acele dorinte subiective, seductive, care ma indeamna catre acea dorinta copilareasca de a avea un interes, o jucarie. Insa jucaria mea avea o responsabilitate prea mare, aveam in acele maini vestejite singura frunza verde de pe acea planeta: amintirea ei, a noastra. Ochii-mi scursi inotau in marea formata din lacrimile-mi arzande, atati eoni rasfirati de-a lungul timpului, intinsi in acea masina de tortura infernala si eterna: gandul. Gandul ca nu voi putea stii viitorul, ca nu voi putea schimba nimic in trecut, ca voi crea acel paradox ce mi-ar evapora existenta, ce mi-ar permite a-mi trai viziunea...Dar intr-un final oare s-ar merita un astfel de sacrificiu pentru o eternitate petrecuta intr-o minciuna? Intr-un delir etic al amneziei mortii in care vorbele-mi sunt lumini iar privirile-mi amurguri rosiatice. Acele amurguri petrecute in tine, prin vazul tau, prin corpul tau, scormonind secrete, incercand a te patrunde pana in osul acela alb acoperit de muscaturile frustrarii mele pe a ta piele insetata. Am creat din injurii elegii, iar pe ale tale degete mi-am coborat eul obosit. Strivindu-l ai plecat, eu fortat a trai in acea cusca in care ai pus fotografia ta, a noastra, a mea imbratisand o silueta ce se intuneca zi dupa zi, dupa zi...Iar eu nu pot face nimic in afara de a mari acel ocean in care te-am incastrat in fiecare lacrima, reconstruindu-te in neant, in amintire. Oceanul s-a evaporat in timp ce mergeam cu tine, privindu-l de pe marginea agoniei mele. Te-am privit, mi-ai suras iar atunci am fost aruncat iar in acea realitate in care ma trezesc in fiecare dimineata. Vad acelasi peisaj dezolant insa elegant, estetic, ce imi inspira de fiecare data un zambet si un singur gand: depravare...marasmul iubirii...
Comentarii
Trimiteți un comentariu