Ce este acela omul decat o reflectare a singuratatii lui Dumnezeu? O umbra creata cu acel scop de a scoate din El sufletul de poet, descoperit in acea privire catre cer in care nu se rasfrangea nici un regret din ochii lui. O dezamagire fatala ce l-a indus a crea aceste creaturi naive, indiferente. In acea sfera atemporala in care traieste singuratatea se afla un Dumnezeu al lui Spinoza. Un Dumnezeu credibil, nu cela fata de care acea religie si-a pastrat respectul prin prisma literei mari a cuvantului. El inca asteapta, asteapta ca acea mumie fasneata sa vorbeasca despre "eu", viciat de credinta si scarbit de zatul gros al imoralitatii. Fiindca unde, daca nu intr-o cafenea, poti oare sta de vorba cu eul? Cu acel Dumnezeu originar, acea parte pe care ne-a implantat-o, singura noastra asemanare: singuratatea...Popasul acela ce se iveste in momentul in care ne oprim a scobori in neant, starea ce Il defineste. Un adevar ostenitor cu care ne contrazicem in fiecare zi este acea buruiana, acea patima a vidului, unde ceata este singurul zambet ce se vede, neexplicat. Decadem in monotonie prin explicatii, prin dovezi. In fond ce rost are a explica un paradox, o umbra a filozofiei, un nimic scuipat prin ideea de cunoastere. Arta lui Dumnezeu se constituie prin acel regret de a ne ucide in momentul in care incetam a ne compara cu El, in care incepem a ne scarbi. Neantul este un Dumnezeu transcendent, privit prin ochii religiozitatii celui lipsit de speranta in religie dar ce recunoaste abisul din El. Ruina vietii omului este acel inceput extravagant-ce ca si in religie, entuziasmat, descoperi infinitul-dupa care se reliefeaza acea senzatie de greata , acea zbatere neispravita a singuratatii. Filozofia este stiinta practicata de multi, se spune: Kant, Spinoza, Hermes, dar cine poate spune ca intr-adevar a patruns ramasita lumii lui Dumnezeu: singurul interes care merita pronuntat in acea linie infinita in moarte.
Comentarii
Trimiteți un comentariu