Mergeam pe strada, fumand, mereu imi placea sa ies cateva minute la o scurta plimbare, sa-mi fumez pipa. Stateam pe o banca si admiram natura sau priveam trecatorii cu dispret, ii priveam ca pe niste lichele. Cand oare va face omul ordine in sine? Cand oare va face din fiecare ceas un pas si din pasii zilei, un mers, si nu o impleticire? Am ajuns la capatul unei prapastii, iar atunci m-am uitat in ea si am vazut raul de suflete ce se scurgea in marea de fiinta: viata. Acea mare de iluzii, acea mare de fiinte, care ne fac sa visam. Ceea ce trece in posibil se dezintegreaza si dizolva in propria irealitate. Visez de mult o lume fara grijile unui om: acele nestatornici intrebari despre destin, in fond destinul nostru suntem noi. Schimbarea este doar o alta scuza pentru a avea alta opinie despre insine, pentru a nu ne cobora in monotonie si a ne reinventa personalitatea. In fiecare zi imi spun ca nu mai are ce sa ma mai mire, insa merg prin lume si realizez de cata infantilitate dau dovada. Nu sunt pesimist, doar ca, am adoptat acea pozitie strategica impotriva imprevizibilului. Eu nu compun scripturi, doar evidentiez gandirea imprevizibila si dezechilibrata dintr-o simpla minte a unui simplu copil naiv, insa naiv dupa acele criterii ce imi permit a avea o varsta mintala mai inaintata decat celei a corpului. Mi-am continuat drumul cu acelasi mers, in acel ritm excentric. Lumea se putea compara cu scrumul care acum afuma in pipa mea. Fiecare dintre noi la nastere aprinde trairea demonului propriu, sau poate lumina ingerul. Insa lumea e larga iar ochii omului, in acel prag al disparitiei ultimului dram de fum, se indreapta spre vidul libertatii ascensiunii catre un alt corp, o alta definitie pe care trebuie sa o dea sufletul unui obiect. Neprevazutul cuvintelor mele este doar o alta ploaie, cand isi atinge apogeul eu ma cufund in ea iar dupa ce trece ma cufund inca o data in viciile acelei stari ce se opune imprevizibilului. Vulgaritatea gandurilor anlizate pe minut, a rutelor parcuse in atatea vieti ale mintii ma incheie in regasirea pe acel drum al sinelui, aceleasi haine, aceeasi privire sfidatoare, aceeasi ochi insetati de acea imprevizibilitate pe care tocmai a cunoscut-o. Astfel ne-am urmat fiecare, eu impreuna cu insumi, drumurile catre agonie strabatute in existenta paralela, individuala a apocalipticului.
Comentarii
Trimiteți un comentariu