"Dorinţa este nevoia de sare a unui om care moare de sete..." de Frederick Buechner
Există în noi permanent un sentiment nedefinit, retras de toate celelalte "pure", trăind exilat în fiinţa noastră, aşteptând să iasă, să ne cuprindă, îmbrăţişându-ne ne provoacă exaltare. Dorinţă, perversul sentiment al cărnii, un supliciu al minţii, o dependenţă a sufletului de acea senzaţie eterogenă. Nu vine decât în timpul contopirii noastre cu un alt suflet, preluând controlul transformându-ne în nişte păpuşi ale ei, îndrumaţi doar spre plăcere, spre căldura incitantă emanată de cele două corpuri ce se unduie necontenit, mai repede, şi mai repede, până la acel punct unic în care dorinţa dispare pentru moment, însă va reapărea. Nu o putem închide în sufletul nostru. Încătuşarea fie şi a unei părţi infime din personalitatea noastră ar însemna negarea noastră că oameni, pieirea noastră.
frumos spus:)
RăspundețiȘtergere