MV

 "Nimicul este tot, transformat într-o delicatesă pe care doar cei sătuli o pot trăi. Viaţa este ceva mai puţin mulţumitor decât atât." Vladimirescu Mihnea    Cădem, fragili, frânţi, nu ne putem stopa dorinţele şi avariţia. Numai când realizăm urmările putem acţiona şi atunci este deja prea târziu. Ne ducem încet ca frunzele toamna, înaintăm prin viaţă că printr-un tunel, îngust şi putrezit, tavanul se crapă deasupra noastră în timp ce noi abuzam de acel tunel încercând mereu să ne îmbunătăţim starea materială nepasandu-ne de ceea ce contează, de dragoste, de nimic...Şi acel nimic poate face mai mult decât am putea noi spera să realizăm pentru a fi acceptaţi în acest "coşmar" pe care îl simţim în fiecare zi, nu trăim ci doar încercăm. Trăim când ajungem acolo unde nu ne pot atinge cei ce ne vor spiritul, cei ce ne distrug prin simplul fapt că am putea fi noi, încastrându-ne în piatră. Reuşim doar să vizualizam pentru o secundă viaţa înainte ca ea să fie înşfăcat...

 "Tragedia a fost şi va fi intotdeuna un nor de sânge, acaparând fiecare alt sentiment transformându-l în scurgerea infinită a timpului ce ne va da senzaţia iluziei vieţii." de Vladimirescu Mihnea    Cerneala se scurge pe pânză însă nu fac nicio mişcare, privesc în gol în timp ce picătura pică şi se sparge în mii şi mii de fragmente pe covorul multicolor. Mă privea nedumerită, de ce se scursese picătura din ochiul meu, de ce tocmai când era pe punctul de a termina mă stricase. Nu...m-a îmbunătăţit, aş fi fost perfect, insuportabil, ininteligibil şi îngâmfat. Tragedia perfecţiunii ignorante, ironică soartă ce mi-a fost schimbată chiar în ultima clipă, ultimul strop de fericire furat pentru toate sutele de ani ce vor trece până praful mă va fi acoperit şi voi fi uitat, o relicvă, o capodoperă stersa din paginile istoriei. Plângeam, plângeam din cauza fericirii ce mă copleşea, înţelesesem în sfârşit cum e să priveşti viaţa, cum e să atingi pielea albă şi sensibilă ca măt...

 "Toţi facem parte din acelaşi desen, însă pictorul a decis să ne transforme peisajul dealungul terminării lui..." de Vladimirescu Mihnea    Merg repede pe stradă, nu ştiu încotro mă îndrept însă ştiu un singur lucru: oriunde m-aş duce voi rămâne eu. Singurul medic ce mă poate condamna de nebunie sunt eu, singurul ce mă poate împiedica să rănesc sunt eu, singurul ce mă poate face să nu fiu eu sunt din păcate tot eu...Luăm totul ca fiind adevărat, niciodată încercând să absorbim esenţa şi să-i descifrăm codul. De ce oare numai unii dintre noi pot înţelege adevărata faţă a măştii? Fiindcă doar unii dintre noi au nevoie de mască. O exploatăm în cel mai pervers mod cu posibil încercând să ne evităm adevărata fiinţă. Însă în final ne abrutizăm, devenind dependenţi de ele şi uitând cine suntem cu adevărat. După aceea vine ciclul menstrual al contemplării adevărului şi al confuziei permanente ce macină până şi raţiunea nebună a filozofilor. Nici eu nu pot a-mi sublima conşti...

"Erotismul este și va fi întotdeuna rezervat societății în care nici un om nu râde ca altul-cela ce stopează monotonia." de Vladimirescu Mihnea  Dimineaţa, lumina puternică îmi bătea în ochii mijiţi de durere. Fulgii de zăpada de afară se căţărau în încercarea de a acoperi geamul. M-am îndreptat spre calculator aprinzându-mi ţigara. Deodată am auzit un sunet din spatele meu. Zâmbind m-am uitat în pat unde ea îmbrăţişa plapuma cu cea mai plăcută satisfacţie. O cunoşteam de mult, chiar de prea mult timp. Era o curvă, aşa o tachinăm eu ea denumindu-se damă de companie. Deşi urmase această meserie de noapte, care de obicei îmi era rezervată deşi ea insista ca mai are şi alţi clienţi,absolvise două facultăţi şi era angajată că asistentă la cabinetul meu. Aşezându-mă lângă ea am început să o sărut încet pe gât continuând traseul în jos. Râzând se întoarse cu faţă la mine şi îmi muşcă buzele cu atâta ardoare încât aşteptam în orice moment să se detaşeze de faţa mea şi să se reva...

 "Mai bine o dragoste pierdută decât una neavută" de Mircea Eliade    Te-am iubit, de asta încă suntem prieteni, de asta ne suportăm atât de uşor, de asta ne certăm uneori atât de uşor. Nici un om care a iubit cu adevărat nu a putut să trăiască alături de partenerul de viaţă. Iubirea este ca un foc ce arde necontenit, însă arzând cu o putere nefastă tinde să ne acopere până şi propriul corp, propriul suflet, să ne transforme în nimic, să ne şteargă de pe foaia aceasta de scris denumită viaţă. Ne vom distruge reciproc, nu vom suporta fiinţa celuilalt. Ochii ni se vor intersecta şi atunci abisul se va forma, o simplă privire va fi de ajuns pentru a putea citi universul din minţile noaste. Mă voi simţi gol, fără haine, descoperit şi umil mă vei îmbrăţişa şi mă vei încălzi. Vei deveni haina mea, iar eu a ta. Ruşinea nu va mai conta atâta timp cât ne vom tine în braţe. Însă va veni şi o zi în care goliciunea va reveni şi atunci mă voi refugia în fumul amintirilor, păcat că...

 "Din nefericire dispun de o mare disponibilitate mintală și nu pot ignora luciditatea, fiind coapsa creației conștiinței mele. " de Vladimirescu Mihnea  Aş veni, însă e frig, nu pot să intru în casă, ceva mă opreşte la intrare. Nu te pot simţi înăuntru, e frig, e linişte. Îmi lipsesc sânii tăi calzi dimineaţa, ochii tăi adormiţi pe perna moale din dormitor. Nici ţigara nu mai e la fel fără tine, fără vocea ta ce răsuna în bucătărie. Vreau să spun adio însă nu mă lasă amintirile, îmi opresc vocea. Oare ăsta să fie finalul? Ăsta să fie sfârşitul bandei pe care am mers atât de mult timp împreună? Nimeni nu mă mai ceartă când fumez prea mult, când stau în frig ore în şir, când îmi obosesc ochii la calculator.Sunetul lacrimilor ce cad pe covor sunt singurele sunete ce le aud seară de seară în locul gemetelor tale de dragoste. Nu mai aud fredonatul tău când cânt la chitară. De ce? Fiindcă te iubesc cum iubeşte un nebun realitatea.

 "Ceea ce pentru corpul fizic este orgasmul, este fericirea pentru corpul nostru spiritual." de Mircea Cărtărescu    Toţi oamenii din ziua de astăzi privesc sexul ca pe o abatere de la cultură, un tabu, interzis şi indescriptibil. Însă nu-i înţeleg adevărata valoare. Depăşind raţiunea ne coborâm în cele mai adânci stări de nefiinţă, doar acolo putem simţi adevărata fericire, aducând astfel corpului fizic orgasmul. Conştientizând acţiunea pe care o facem nu putem decât să ne gândim la plăcerea trupească, însă închizându-ne raţiunea putem depăşi limita trupului, metamorfozându-se cele două suflete formează fericire pură, nesimţită decât de cei iniţiaţi, de cei ce iubesc cu adevărat. Încercăm să ajungem la fiinţa celuilalt, pătrunzând în sufletul acestuia îl liniştim, simţind abisul cum ne înşfăcă în ghearele calde ale plăcerii şi fericirii.