”A fi singur nu înseamnă a avea abateri de la societate sau socializare, din contră, abaterea are loc în momentul în care ne permitem socializarea având speranța de a descoperi scopul singurului celeilalte persoane.” de Vladimirescu Mihnea
Cunoști singurătatea când descoperi sacrificiul indus de sine pentru a nu te îndepărta de principii, de comod, de liber. Liber este acel om care știe să vadă forța cuvântului dar în același timp realitatea lui. Cuvântul ca și singurătatea își are originea în real, nu ca maladie, nu ca stare trecătoare ci pur și simplu ca ființă și ambele pot devia în neființă. A fi singur înseamnă a te apropia știind că la un moment dat te vei încurca în uman și vei fi alungat. Umanul însă este cert doar temporar, toate plecările și întoarcerile sunt declanșate de uman, de ideea trăirii unui alt tip de existență în real. Singurătatea este o forță, nu în înfruntarea cu socialul, o forță calmă care nu poate fi agresată. Singura certitudine este momentul în care calmul cuprinde și fiecare cuvânt devine mantra care, cât timp o șoptim în mers, accentuează esențialul realului. Percepția asupra acestui stadiu de eu însă de obicei este ori neînțeleasă ori confundată cu pesimismul, cu sobrul. Asupra singurului impresie va face întotdeauna cultura cu care îl abordezi. Nu va ține să întrerupă căci voiește să privească cenușiul pentru a observa calibrul. În schimb va fi pironit în real fără nicio îndoială. Realitatea pe care o percepe ține cont întai de vag și după de exact. Astfel va scădea în comun deoarece percepția continuă provoacă raspunsul iar acesta nu ține cont de moral, de infantil, de serios, răspunsul va fi dat fără însemnătate, până când îi va fi găsită de receptor. Comun va fi singur și duh al unicității căci în comun nu sălășluiesc decât cei care voiesc. În singurătate mișcarea este de prisos când ochii privesc schimbarea tuturor, mâinile nu vor ajunge să prindă ci doar să împingă. Ce frumos e a putea stopa și rămâne stopat căci doar atunci simțământul se dezvăluie singur. Ca om nu trebuie să încetăm a ne distanța, cel care știe valoarea cunoașterii se va întoarce în același spațiu de plecare indiferent de timpul trecut. În procesul de recunoaștere mândria este de prisos pentru comuniune. Personalul distorsionează sub orice formă aparențele, nu suntem decât unelte culturale și spirituale pentru ceilalți, în concluzie de ce să ne însușim un rol mai presus de noi? A reprezenta un punct de trecere nu va submina pe cel întrecut, căci o singură stea nu va întuneca galaxia. Doar când ajungi să vezi precum gri poți cunoaște și recunoaște înțelesul simplului.
Cunoști singurătatea când descoperi sacrificiul indus de sine pentru a nu te îndepărta de principii, de comod, de liber. Liber este acel om care știe să vadă forța cuvântului dar în același timp realitatea lui. Cuvântul ca și singurătatea își are originea în real, nu ca maladie, nu ca stare trecătoare ci pur și simplu ca ființă și ambele pot devia în neființă. A fi singur înseamnă a te apropia știind că la un moment dat te vei încurca în uman și vei fi alungat. Umanul însă este cert doar temporar, toate plecările și întoarcerile sunt declanșate de uman, de ideea trăirii unui alt tip de existență în real. Singurătatea este o forță, nu în înfruntarea cu socialul, o forță calmă care nu poate fi agresată. Singura certitudine este momentul în care calmul cuprinde și fiecare cuvânt devine mantra care, cât timp o șoptim în mers, accentuează esențialul realului. Percepția asupra acestui stadiu de eu însă de obicei este ori neînțeleasă ori confundată cu pesimismul, cu sobrul. Asupra singurului impresie va face întotdeauna cultura cu care îl abordezi. Nu va ține să întrerupă căci voiește să privească cenușiul pentru a observa calibrul. În schimb va fi pironit în real fără nicio îndoială. Realitatea pe care o percepe ține cont întai de vag și după de exact. Astfel va scădea în comun deoarece percepția continuă provoacă raspunsul iar acesta nu ține cont de moral, de infantil, de serios, răspunsul va fi dat fără însemnătate, până când îi va fi găsită de receptor. Comun va fi singur și duh al unicității căci în comun nu sălășluiesc decât cei care voiesc. În singurătate mișcarea este de prisos când ochii privesc schimbarea tuturor, mâinile nu vor ajunge să prindă ci doar să împingă. Ce frumos e a putea stopa și rămâne stopat căci doar atunci simțământul se dezvăluie singur. Ca om nu trebuie să încetăm a ne distanța, cel care știe valoarea cunoașterii se va întoarce în același spațiu de plecare indiferent de timpul trecut. În procesul de recunoaștere mândria este de prisos pentru comuniune. Personalul distorsionează sub orice formă aparențele, nu suntem decât unelte culturale și spirituale pentru ceilalți, în concluzie de ce să ne însușim un rol mai presus de noi? A reprezenta un punct de trecere nu va submina pe cel întrecut, căci o singură stea nu va întuneca galaxia. Doar când ajungi să vezi precum gri poți cunoaște și recunoaște înțelesul simplului.
Comentarii
Trimiteți un comentariu