MV

"Hai să alergam întunericul împreună, dacă pleci atunci voi dispărea și eu..." Atâția ani...Chiar atât de mulți au trecut de când sfârșitul s-a transformat în început? Oare încă mai trăiesc această poveste de dragoste ce atunci părea a fi atât de ireală, atât de improbabilă, atât de nesigură, atât de dulce...În ziua aceea mă pregăteam pentru bal. O plăceam, însă voiam să evolueze în altceva, ceva mai profund, mai abisal...Ajuns acolo am așteptat-o în hol ceva timp însă într-un final am plecat în sala sperând să apară la un moment dat. Trecuse ceva timp și eram îngrijorat, nu apăruse, însa tocmai când mi-am întors capul am văzut-o, la 10 centimetri de mine, îmi zâmbi ușor, însă ochii o trădau, puteam citi că și ea așteptase cu nerăbdare reîntâlnirea noastră. Emoționați ne-am îmbrățișat, spunându-mi că era să nu ajungă din cauza unei mici probleme cu biletul ei...Am vizionat balul timp de jumătate de ora, după care i-am propus să mergem să fumăm o țigară, în liniștea întuner...

Ochelarii? Da. Țigările? Da. Plecam în excursie, verificând încă o dată rucsacul și geanta observând conturul unei cărți în buzunarul de jos al rucsacului. Era "Strategii" o carte despre moralitate, o carte universală, o carte ambiguă, o carte despre egoism...Și care-i cu adevărat problema cu egoismul? Și egoismul poate fi uneori moral. Uneori nu e bine să fim chiar atât de altruiști. Am descoperit asta de curând când te-am întâlnit. Te voiam numai pentru mine, te doream, de fiecare dată când te zăream o îngrijorare teribilă mă acapara și nu mă mai puteam stăpâni, nu puteam să stau fără a intra într-o conversație cu tine. ...Într-un final am încuiat ușa, întâlnindu-mă cu ea, îmbrățișându-ne ca înainte și plecând amândoi spre capitolul neterminat al epilogului...

Lună plină, frig, zgomot, astea sunt lucrurile permanent existente, vizibile de la geamul apartamentului. Stăteam, reflectând la întâmplările trăite în ultimele zile ale săptămânii acesteia. Uneori eram frământat de prea obișnuita situație de a alege între ce este etic și ceea ce ar conduce la exaltarea mea, la fericire. Din fericire am descoperit că cele două se pot întrepătrunde formând o decizie unică, un tot...Tresărind i-am simțit prezența. Îmi zâmbea în întuneric, ochii ei radiau în lumina lunii, schimbându-și culoarea. Mă așeză pe scaun, stând pe genunchii mei. În câteva secunde eram lipiți unul de celălalt, neputând fi despărțiți. Strivindu-ne buzele, ne-am apropiat și mai mult, ca și cum am fi fost o singura ființă. Singurul lucru pe care mi-l amintesc a fost că m-am trezit lângă ea dimineață, cu buzele mușcate, însă o plăcere incomensurabilă.

"Cred în acel Dumnezeu care se manifestă prin armonia legilor universului, nu într-unul care se ocupă cu destinele şi faptele omenirii." de Albert Einstein În orice măsură doar timpul, din nou, poate grăi în acest caz. Îmbrățișați în frigul aspru, Încercam sa ne apropiem cât mai mult. Nu puteam să-i simt inima, însa a mea era într-o stare euforica pe care nu o mai simțisem până atunci...Ce însemna asta? Doar simțind-o lângă mine m-a făcut să realizez cât de importantă și pură este viața, cât de frumoasă, cât de ininteligibilă...

"Diferența între falsele amintiri și cele adevărate este aceeași ca și cea în cazul bijuteriilor: cele false arată întotdeauna ca fiind cele reale, cele strălucitoare..." de Salvador Dali Poate că am uitat de timp, însă el nu a uitat de mine. Mă privește, încearcă să mă controleze, însă este oprit de o bariera impenetrabilă, cea a rațiunii. Conștientizând că voi muri într-un final ignor cu desăvârșire timpul, fapt ce îl determină să mă distrugă. Însă iar este oprit, de data asta de limitele lui. Nu se poate atinge de oameni atâta timp cât avem capacitatea de a ne schimba destinul,nu numai o dată, ci de mai multe ori. Privește-mă, studiază-mă, nu mă vei cunoaște niciodată, nu vei putea nici tu cum nu a putut nici timpul să treacă de bariera mea. Doar dacă...Oare vei putea? Da, tu și numai tu ai putea. De ce? Fiindcă tu faci parte din mine, mă cunoști deja, îmi știi secretele, durerile, fericirile...Agonie, rămâi cu mine în "scenariul" acesta, până îmi voi fi termi...

"Ia-mă, eu sunt drogul; ia-mă, eu sunt halucinogenul..." de Salvador Dali Călătoriile se sfârșesc la întâlnirea îndrăgostiților. Așa s-a sfârșit și călătoria mea singuratică în acest spațiu virtual. Oare aș fi crezut la începutul acestui semestru că se va întâmpla? Cu siguranță că nu, poate doar mi-aș fi imaginat, dar nu aș fi crezut. Acum știu asta, fiindcă trăiesc chiar în acest moment fericirea regăsirii unui suflet cu care să-mi împărtășesc în sfârșit secretele. Înconjurat de fum, privesc spre pământul îndepărtat de la etajul șase al apartamentului. Oamenii trec neștiind că deasupra lor, o prezență, o vietate, îi urmărește. Nemulțumiți de viață, de acest ciclu temporal pe care suntem nevoiți să îl parcurgem, speră la altceva...Aiurea, nu putem avea decât ce ne dăruim sinelui. Și asta va fi posibil doar în timp. Limitat și restricționat, terifiant și comestibil...Agonia e persistentă...

"Primul om ce a comparat pomeții unei fete cu un trandafir a fost evident un poet; primul ce a repetat această afirmație a fost probabil un idiot." de Salvador Dali Citeam rapid rândurile micuțe uitându-mă câteodată la pagina curentă, pentru a ține evidența. Stăteam în dreptul geamului, privind ploaia ce masca peisajul obișnuit al orașului. Deși atmosfera era de o monotonie teribilă, simțeam ceva extraordinar în legătură cu ea. Am început să mă plimb prin cameră găsindu-mi diverse activități. În final, scaunul părea a fi singura mea soluție.Pianina stătea în spatele meu, solemna și tăcută, parcă nu îndrăznea să interpreteze un cântec singură. Ah, arta, etern seducătoare și mistuitoare. Inconștient începusem a-mi plimba degetele pe pianină, parcă vrând să se metamorfozeze, să se transforme în om și să mă răpească, în altă lume, în alt univers, departe de incompetența și incapacitatea omului de a înțelege...Doar bunul gust are puterea de a steriliza și este întotdeauna primu...