"Singurul răgaz pe care îl pot avea zi de zi este acel moment în care mă cufund într-un abis ce a cutezat a mă aduce la realitate, ce m-a despărțit de acea soluție care mă proteja: ignoranța. Pentru a suporta să trăiești ca om trebuie mai întâi să mori lăuntric." de Vladimirescu Mihnea
Am o viziune în fiecare clipă în care îmi descifrez gândurile, o viziune asupra rațiunii, asupra unui haos primordial deoarece asta este definiția unei gândiri umane. Acest haos, ca ființă, ca stare a trăirii umane se plimbă pe drumul către moarte, fiind exterminat într-o măsură a timpului în care putem fi comparabili cu ceva intangibil, deoarece altă comparație nu este suficient de jignitoare pentru a ne descrie cuvintele, ideile sau raționalizările. Cuvântul este esența principală a puterii noastre sociale, însă cuvântul este o deitate cu prea puțini profeți pentru a putea supraviețui o schismă a unei limbi. O agramare a unei întregi credințe antice în care un cuvânt schimba lumi lăuntrice iar altul le dezintegra într-un mod barbar însa etic. Etica acestei credințe era una simpla, una uitată: cea a încrederii în cuvintele celor trecuți prin acea morbidă experiență a viețuirii. Aud și acum strigătul în acea tonalitate funebră a cuvântului, singura existență ce merită divinizată, căci într-o lume în care orgoliul și mândria au dus la răstălmăcirea limbilor, muțenia unei rase ar fi însemnat pieirea unei politici a vieții dar viețuirea "oamenilor". Aceste "deșerturi" ale unor foste creaturi mărețe nasc în prezent un exces de naivitate ce ne purifică nouă înecaților, în mocirlă, efemeritatea. Ne scăldăm prea mult în ființa vie, fiind neîncăpători în această limitare ce se numește organism, pentru a observa îndepărtarea de moarte. Negarea efemerității este o beție a fanaticismului îndreptată spre eternitate. Sublimați-vă viața însă nu ne sublimați nouă mândria de muritor, pustiul pe care îl denumim sentiment și cu al cărui zâmbet ne parcurgem devenirea.
Am o viziune în fiecare clipă în care îmi descifrez gândurile, o viziune asupra rațiunii, asupra unui haos primordial deoarece asta este definiția unei gândiri umane. Acest haos, ca ființă, ca stare a trăirii umane se plimbă pe drumul către moarte, fiind exterminat într-o măsură a timpului în care putem fi comparabili cu ceva intangibil, deoarece altă comparație nu este suficient de jignitoare pentru a ne descrie cuvintele, ideile sau raționalizările. Cuvântul este esența principală a puterii noastre sociale, însă cuvântul este o deitate cu prea puțini profeți pentru a putea supraviețui o schismă a unei limbi. O agramare a unei întregi credințe antice în care un cuvânt schimba lumi lăuntrice iar altul le dezintegra într-un mod barbar însa etic. Etica acestei credințe era una simpla, una uitată: cea a încrederii în cuvintele celor trecuți prin acea morbidă experiență a viețuirii. Aud și acum strigătul în acea tonalitate funebră a cuvântului, singura existență ce merită divinizată, căci într-o lume în care orgoliul și mândria au dus la răstălmăcirea limbilor, muțenia unei rase ar fi însemnat pieirea unei politici a vieții dar viețuirea "oamenilor". Aceste "deșerturi" ale unor foste creaturi mărețe nasc în prezent un exces de naivitate ce ne purifică nouă înecaților, în mocirlă, efemeritatea. Ne scăldăm prea mult în ființa vie, fiind neîncăpători în această limitare ce se numește organism, pentru a observa îndepărtarea de moarte. Negarea efemerității este o beție a fanaticismului îndreptată spre eternitate. Sublimați-vă viața însă nu ne sublimați nouă mândria de muritor, pustiul pe care îl denumim sentiment și cu al cărui zâmbet ne parcurgem devenirea.
Comentarii
Trimiteți un comentariu