"Furtuna ce se dezlanțuie înăuntrul fiecărui om, pe care tu dragoste o reprezinți și pe care o instigi în a ne împinge spre cele mai vulgare idei pline de seriozitate, nu poate fi invinsă decât la ultima suflare pe care aerul o va pogorâ asupra umanității." de Vladimirescu Mihnea
Cine îmi sfâșie amarul cu muzica-i plutind parcă în acea vastitate a singurătății? Ce-mi rezervă acest drum al fineții , un drum parcurs în devenirea mea, forțat spre a-mi contopi amărăciunea cu un altul, spre a-mi judeca stingerea și iremediabil a mă adânci în opus. Oare sânul acesta ce mă dezmiardă îmi alimentează acea sete de nopți lungi? Dar crunte deoarece acele seri în care nu-mi răspunde decât fumul întrebărilor sunt cele ce-și păstrează furia erotică, iar în acele seri îndur, însă nu mă îndrept catre ceva. Încerc cu acea disperare cu care masonii cei vechi încercau a crea planuri arhitecturale să-mi creez "palatul" frumuseții. O cuprindere mă instigă și neliniștea caută prin mizerie și umbre. Mă frămânți, o tu, adiere amăruie, cu schimbarea-ți ca „trup” și cosmicul drept „gând”, mă arunci între frunzele zburătoare. Destinul ți-e oare a mă încarcera, a-mi fura și calmul drăgăstos? Iar mă dezvălui, iar mă opresc și cu toate astea urâtul mi-e companie, stăruind în mintea-mi tulburată în mod indiferent. În fiece afecțiune există o răcoare în care de fapt vindecarea este gândul, lipsit de momentele în care mireasma trăirilor era înca posibilă. Această boală trăiește în rătăcire, într-un murmur pe care nici pământul însuși nu-l poate ignora. Aceste lecții se repetă zilnic, iar noaptea, în vârtejul pasiunii, în apogeul înălțimilor le vom petrece, simțind altă zi venind. Te ating nehotărât, precum apa eu stărui în a te șifona sub greutatea afecțiunii fizice, dar sărutu-mi-l voi păstra în acea veșnicie mistică spre a te cuceri în plictiseala-ți, când urâtul te cuprinde, când un gând iți este straniu și van. Rostul meu va fi să născocesc idei poetice spre a nu-ți ruina zâmbetul. Să conving drama unicității spre a te cruța pentru ca apoi eu, să-mi întind nonșalant mâna cuprinzând-o pe a ta cu un gând: te voi îndrăgi...
Cine îmi sfâșie amarul cu muzica-i plutind parcă în acea vastitate a singurătății? Ce-mi rezervă acest drum al fineții , un drum parcurs în devenirea mea, forțat spre a-mi contopi amărăciunea cu un altul, spre a-mi judeca stingerea și iremediabil a mă adânci în opus. Oare sânul acesta ce mă dezmiardă îmi alimentează acea sete de nopți lungi? Dar crunte deoarece acele seri în care nu-mi răspunde decât fumul întrebărilor sunt cele ce-și păstrează furia erotică, iar în acele seri îndur, însă nu mă îndrept catre ceva. Încerc cu acea disperare cu care masonii cei vechi încercau a crea planuri arhitecturale să-mi creez "palatul" frumuseții. O cuprindere mă instigă și neliniștea caută prin mizerie și umbre. Mă frămânți, o tu, adiere amăruie, cu schimbarea-ți ca „trup” și cosmicul drept „gând”, mă arunci între frunzele zburătoare. Destinul ți-e oare a mă încarcera, a-mi fura și calmul drăgăstos? Iar mă dezvălui, iar mă opresc și cu toate astea urâtul mi-e companie, stăruind în mintea-mi tulburată în mod indiferent. În fiece afecțiune există o răcoare în care de fapt vindecarea este gândul, lipsit de momentele în care mireasma trăirilor era înca posibilă. Această boală trăiește în rătăcire, într-un murmur pe care nici pământul însuși nu-l poate ignora. Aceste lecții se repetă zilnic, iar noaptea, în vârtejul pasiunii, în apogeul înălțimilor le vom petrece, simțind altă zi venind. Te ating nehotărât, precum apa eu stărui în a te șifona sub greutatea afecțiunii fizice, dar sărutu-mi-l voi păstra în acea veșnicie mistică spre a te cuceri în plictiseala-ți, când urâtul te cuprinde, când un gând iți este straniu și van. Rostul meu va fi să născocesc idei poetice spre a nu-ți ruina zâmbetul. Să conving drama unicității spre a te cruța pentru ca apoi eu, să-mi întind nonșalant mâna cuprinzând-o pe a ta cu un gând: te voi îndrăgi...
Comentarii
Trimiteți un comentariu