Pasul spre agramare

"Taina agramării este să te lași cuprins de ea, ca apoi haosul să devină un început creator, apus într-o banalitate." de Vladimirescu Mihnea

Haosul se ivește din nimic, din iubire, din logica, din început, dar mai cu seamă din om. Ce ființă oare a stat a cugeta la om și la rațiune și nu a fost cuprins de acea dezolare și de pironirea acelor gânduri dezamăgitoare? Creația, prezentul, trecutul, aceste universuri du-te-vino vor fi fost nimic fără acel haos inițiatic, în acea clipă singulară când totul a încetat și s-a produs blestemul iluminării. Acel blestem care bântuie sufletele ce au avut comprehensibilitatea necesară pentru a pătrunde în spirit, de a se întâlni cu demiurgul personalității unui individ, o întâlnire fatală, acel cancer al sinelui. O povară de o noblețe cruntă, fără sfințenie, dar cu acea credință lumească pentru a te deveni, este cea a gandirii. Unde se pierde mai întâi sentimentul, simțirea, iar apoi gandul, îmbrâncit de menirea ciudată a experienței "om". Acel experiment în care se demonstrează cheltuirea energiei sufletești pentru a ajunge la neființă, la moarte, acesta este omul. Ce viclean a fost Dumnezeu cand ne-a îngăduit să ne alegem țelul, deoarece moartea este singurul nostru țel categoric. De-aș putea alerga de lume, de nebun, oare nu m-aș întâlni? Pe ce sunet m-a rătăcit iluzia vieții ce-mi transmite muzici de un vaiet gol, fără nici un fel de amărăciune, o îmbolnăvire de marasm. Dacă omul n-ar mai fi bolnav de sine, nici Dumnezeu, nici Norocul nu vor avea subtilitatea necesară pentru a ridica un deget în a ne opri să intrăm în viață. Haosul este o viață creată pentru un om, dar în esența este acea căutare a neantului spre care tindem, acea completare, acea tămăduire a unei boli care nu se dezvăluie, o sinucidere religioasă. Un proces haotic de formare este pierzania. Ce transcende în urma acesteia este momentul surpriză, acea identificare cu paralelismul de care dă dovadă viața cu gânditori, o putrezire a unei idei.