Conturat in iluzie eu sunt realitatea eului distorsionat al singuratatii sentimentale si psihologice ce ma opreste de la a ma defini. De fapt nu definit trebuie sa devin, ci spontan in gandul meu, in visul realitatii mele. Nu ma abtin de la prabusire, ci ma incumet a spune ca o doresc, o vreau in venele mele uscate de mandrie. Ochii mei vad astazi numai lucruri, nu persoane, poate acesta imi este sfarsitul: sa obtin insusi cunoasterea despre nimic, in fond asta vom ajunge dupa ce ne vom fi petrecut viata gandindu-ne cum ar fi trebuit sa o petrecem cu folos. Acel laitmotiv efervescent si periferic al distantierii umane de melancolic m-a tulburat inflorindu-mi dorul neinsufletit de a supravietui emotiilor.
Inviorarea este doar scuza omului pentru a nu se cufunda in amurg si a nu fi rapit de foamea crepusculara a solitudinii. Oamenii nu au intrat in istorie decat in masura in care au putut face pe altii mai singuri. Voluptuozitatea omului i-a permis intotdeauna de a se asemana cu stingherul etern, zadarnic. O plenitudine absoluta care slabeste vointa nesigurantelor oricarui inceput de univers. S-ar putea sa fi inghitit acel univers in mine cand ecourile echivoce au rimat cu spectacolul difuz al spaimei in strafundurile disperarii mele. Pretentiile noastre sunt doar pierzaniile unor masti ce au cerut permisiunea izolarii. Nu suferim prin existenta noastra sau a lumii sau a existentei in sine, ci creatia sufera in noi, suferinta durerilor mute, gemetele unei enorme tristeti. Fiecare persoana este sau va deveni supus omenescului, paralelitatii vietii, in fond suntem proprii cersetori ai unui minus sau plus de absolut...
"Nu esti gelos pe Dumnezeu, ci pe singuratatea lui. Caci fata de disperarea imbalsamata care e El, omul e o mumie fasneata." de Emil Cioran
Comentarii
Trimiteți un comentariu