E un sezon haotic ce a cuprins acest tărâm. Teroarea zilnică a viului risipit și a călăilor tărâmului, care, veniți din galaxii distante, au devenit călăuzitori, aproape că nici nu mai trezește emoție. Dar cum să empatizezi când ești sigur de inabilitatea de a emana umilitate. Nu ne schimbăm de bună voie tabieturile deoarece conștientizăm când este vorba despre altul.
Iluminat de lanterne pășeam la marginea întunericului. Un drum obișnuit, parcurs aproape zilnic, dar care mistuia lumina. Din depărtare se auzeau șoapte care nu puteau încă să pătrundă vizualul. Începusem să urmăresc obsesiv sunetul dar ,fără a observa, puțin câte puțin din vedere mi se încețoșa. Orb, într-un final am auzit. Șoaptele deveniseră vorbe. Vorbeau ielele printre alei, perceția mi-era condusă de un fior. Era sunetul modernului, ajustat cu frecvențe înalte de un disc jockey care mixa un jazz spart. O uvertură amuzantă, însă față de bufonul lui Ravel, care privea în cea de-a patra oglindă scăldat în lumină, acest sunet era voalat de întuneric. Ce frumos să simt că vântul a rămas compozitor acompaniat de crevase, sirene și frunze.
Este și haosul atrăgător, dar singurul moment în care merită apreciat este când ne îndreptăm rațiunea către el și îl observăm din sine.
Comentarii
Trimiteți un comentariu