"Pe cât de diferiţi erau în prezentul lor pe atât de asemănători ni se par în timpul nostru, pentru neiniţiaţi. Deşi mi-ar plăcea să le desluşesc genul preferat dacă i-aş putea întâlni nu cred că ar fi de acord cu simplitatea trăirilor transmise în versuri şi nu prin ritm."
Când oare s-au desprins simţurile şi au început a detecta fără a se mai consulta. Nu mă refer doar la informaţie ci şi la senzaţie căci prin amalgamul de date pe care le primim putem discerne o imagine de fundal însa oare ce se afla în faţa ei? Ascuns deoarece auzim dar nu ascultăm şi implicit nu simţim. Din păcate această artă aparţine trecutului chiar dacă mai reînvie cateodată într-un deceniu. Nu datorită celor care contribuie la menţinerea ei, ci datorită celor care nu mai sunt interesaţi să asculte cu fiinţa. Oare câte ramuri formează apa în jocul ei sinistru dar liniştitor. Oare cât de graţios poate fi un prieten încât poate emana şi groază şi fericire. Oare cât dor poţi simţi când pleci din oraşul natal în căutarea faimei. Spre deosebire de ei noi aruncăm cuvintele cu ocară, le fredonăm cu mândrie fără a înţelege că înaintea necesităţii vorbirii se află necesitatea de a fi şi de a te desluşi prin cunoaţterea diverselor sunete şi amintiri muzicale.
M-am trezit şi am văzut o zi dezbinată. Dimineaţă, o parte vie, colorată din care priveam şi în acelaşi timp îmi priveam geamănul prins în pragul uitării, invizibil pentru toţi afară de mine. Deodată începu a se depărta iar eu am simţit că mă privea cu dor. Aici era deznodământul, o parte dedicată şi îngrijită din mine ma părăsea. Începusem să-mi amintesc. Nu era prima dată când eram părăsit însă în trecut reuşisem să trec pragul şi să mă întregesc. Miazăzi şi înca mă priveam plutind spre o figură parcă familiară. Absorbind imaginea incolorului eu, nu păream afectat de acest avatar trimis să mă sfâşie. Deşi puteam să ajut am înţeles instant. Îmi zâmbeam din moarte şi doream să nu mă urmăresc pentru a-mi păstra şi regenera duhul zdrenţuit. Iubeam amintirea aceea şi ea mă iubea înapoi însă încetul cu încetul iubirea a ajuns să se metamorfozeze într-o pensulă fără culoare care picta doar neutru înăuntrul meu. Ce am desluşit după lăsarea serii? În afară de iubire voinţa trebuie să intervină pentru a menţine culoarea. Voinţa de a trăi şi cu spectrul viu şi cu cel intunecat. Voinţa de a putea picta singur şi cu o pensulă stricată pe o pânză ferfeniţă. În fine voinţa se transformă în curaj, acela de a realiza momentul pentru a te frânge şi folosind atela amintirilor pentru a te reîncarna. Acum stau şi ascult noul portret cum se usucă, cand e jumătate nou-creat a vedea e de prisos.
Când oare s-au desprins simţurile şi au început a detecta fără a se mai consulta. Nu mă refer doar la informaţie ci şi la senzaţie căci prin amalgamul de date pe care le primim putem discerne o imagine de fundal însa oare ce se afla în faţa ei? Ascuns deoarece auzim dar nu ascultăm şi implicit nu simţim. Din păcate această artă aparţine trecutului chiar dacă mai reînvie cateodată într-un deceniu. Nu datorită celor care contribuie la menţinerea ei, ci datorită celor care nu mai sunt interesaţi să asculte cu fiinţa. Oare câte ramuri formează apa în jocul ei sinistru dar liniştitor. Oare cât de graţios poate fi un prieten încât poate emana şi groază şi fericire. Oare cât dor poţi simţi când pleci din oraşul natal în căutarea faimei. Spre deosebire de ei noi aruncăm cuvintele cu ocară, le fredonăm cu mândrie fără a înţelege că înaintea necesităţii vorbirii se află necesitatea de a fi şi de a te desluşi prin cunoaţterea diverselor sunete şi amintiri muzicale.
M-am trezit şi am văzut o zi dezbinată. Dimineaţă, o parte vie, colorată din care priveam şi în acelaşi timp îmi priveam geamănul prins în pragul uitării, invizibil pentru toţi afară de mine. Deodată începu a se depărta iar eu am simţit că mă privea cu dor. Aici era deznodământul, o parte dedicată şi îngrijită din mine ma părăsea. Începusem să-mi amintesc. Nu era prima dată când eram părăsit însă în trecut reuşisem să trec pragul şi să mă întregesc. Miazăzi şi înca mă priveam plutind spre o figură parcă familiară. Absorbind imaginea incolorului eu, nu păream afectat de acest avatar trimis să mă sfâşie. Deşi puteam să ajut am înţeles instant. Îmi zâmbeam din moarte şi doream să nu mă urmăresc pentru a-mi păstra şi regenera duhul zdrenţuit. Iubeam amintirea aceea şi ea mă iubea înapoi însă încetul cu încetul iubirea a ajuns să se metamorfozeze într-o pensulă fără culoare care picta doar neutru înăuntrul meu. Ce am desluşit după lăsarea serii? În afară de iubire voinţa trebuie să intervină pentru a menţine culoarea. Voinţa de a trăi şi cu spectrul viu şi cu cel intunecat. Voinţa de a putea picta singur şi cu o pensulă stricată pe o pânză ferfeniţă. În fine voinţa se transformă în curaj, acela de a realiza momentul pentru a te frânge şi folosind atela amintirilor pentru a te reîncarna. Acum stau şi ascult noul portret cum se usucă, cand e jumătate nou-creat a vedea e de prisos.
Comentarii
Trimiteți un comentariu